Un vrednic călăreț
Avea un cal prea blând și bine învățat;
Iar singur el semeț
Și despre cal încredințat,
A vrut să facă o cercare:
Ca fără frâu, călare
Să iasă la primblare.
Deodată calul a pornit
La pas, încetișor;
Dar când a înțeles că n-are frâu strunit,
A prins a mai juca, a merge mai ușor.
Apoi, luându-și vânt,
Sărea, zvârlea fugând,
Încât pe călăreț l-a trântit el jos,
Iar singur a plecat la fugă mai vârtos
Pe văi, pe dealuri, prin ponoare
Și, dând de-o râpă mare,
S-a zdrumicat de tot.
Stăpânul a aflat în urmă calul mort.
Ș-a zis: Sărmane cal, prea cruda ta pieire
Eu însumi ți-am gătit.
Tu sub povățuire
A frâului strunit,
Erai prea blând și bun și nici nu mă trânteai,
Nici capul nu-ți rupeai.
Și slobozenia cât e de desfătată,
Dar când la un norod nu are
A sa măsură înțeleaptă,
Se face primejduitoare.
|
