Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei

Anton Pann

(1794 - 1854)

Despre cusururi sau urâciuni
Despre frica lui Dumnezeu iarăși
Despre prostie
Despre prostie iarăși
Despre amor sau dragoste și ură
Despre iuțeală, mânie și posăcie
Scumpul
Carul frânt – Nevoia învață pe om
Țermonia unui bătrân


         

Despre cusururi sau urâciuni

Povestea vorbii

Spun c-a fost odată un crai oarecare
Ce avea din fire un nas foarte mare;
El își vedea bine cusurul ce-l are,
Dar tot gândea cum că poate i să pare.
Supușii și alții, carii întrebase,
Că îi șade bine îl încredințase.
Căci cine-ndrăznește la unul mai mare
Să-i spuie de față cusurul ce-l are?
Tot pe acea vreme ș-în acea cetate
Era ș-o cocoană gheboasă în spate,
Ce o amăgise lingăii să crează
Că ea e în lume cea dintâie rază,
Cu poezii, versuri o încorunase
Ș-a se ține zână o înfumurase.
Aceasta se duse la craiul odată,
Cu alt oarecine având judecată,
Și văzând că craiul hatâr ei nu-i face
Să vorbească-n parte-i după cum îi place,
Prerumpând cuvântul, zise cu mirare:
- Va-a-ai de mine, ce nas ai mare!
Pe craiul cu astă vorbă îl împunse,
Dar deocamdată nimic nu răspunse.
Ea însă părându-i că nu auzise
Între alte vorbe iară îi mai zise.
Craiul și aceasta o-nghiți cu noduri,
Ea nu-nceta însă de a-i da iar bolduri
Și mai zise iarăși: - Ce ciudat îmi pare!
N-am mai văzut încă astfel de nas mare!
Se înăspri craiul și zise: - Cocoană!
Știi că ești cu totul ciudată persoană!
Ce îmi tot spui mie că-mi e nasul mare
Și nu-ți vezi cocoașa ce-o porți în spinare?
Cusurul ce mare nu ți-l simți din spate
Și-l judeci p-al altui, el ț-e greutate.
Plecând ea să meargă și ieșind în tindă,
Zise craiul iară, privind în oglindă:
- Nu a fost minciună ce a zis neștine
Că greu se cunoaște cineva pe sine!
La inceputul paginii

         

Despre frica lui Dumnezeu iarăși

Povestea vorbii

Doi cu picioare oloage mergând și-ajungând un deal,
Unu-ncepu să se roage când se odihnea supt mal:
- Doamne, dacă ai putere să faci minune din cer,
Împlinește a mea vrere la păsul meu ce îți cer:
Sloboade de sus acuma înaintea mea un cal,
Să-ncalec pe dânsul numa până voi sui ast deal.
Cellalt începu să zică: - Ce spui, prietenul meu?
Nu îți este ție frică și mânii pe Dumnezeu?
Vai! Nu-ndrăzni, frățioare, asfel de vorbă să zici,
Vrun tresnet să nu pogoare să ne omoare aici.
Tocma când vorbea aceste, dodată s-au pomenit
Că-n spate-le fără veste un înarmat a venit,
P-o iapă slabă călare, c-un mânz bolnav după ea
Și îi sili ca-n spinare pe bolnavul mânz să-l ia,
Dând cu un bici, ca mai tare să-l puie pe acel deal;
Ș-așa, în loc de călare, ruga-l făcu pe el cal.
La inceputul paginii

         

Despre prostie

Povestea vorbii

Trei negiobi mergând p-o vale
Și zărind un urs din cale
Când suia cu groază-vie
Și intră în vizunie,
Zise unul: - Ai să-l prindem
Și la vrun țigan să-l vindem.
Altul a zis: - Cum să poate
Din vizunia-i a-l  scoate?
- Iacă cum, - altul iar zise
Și îndată se descinse –
Dați brâiele fiecare,
Să facem un lung și mare,
Și legăndu-mă pe mine
Cu el de picioare bine,
Să țineți strâns cu tărie
Când voi intra-n vizunie,
Ș-apucând pe urs dodată,
Să mă trageți voi îndată,
Și apoi d-aci scoțându-l
Facem cu el ce n-e gândul.

Asfel dacă sfătuiră,
Brâiele își înnădiră,
De picioare îl legară
Ș-în vizunie-l băgară.
Când vru mâna să întinză
Pe urs de urechi să-l prinză,
Ursul de cap îl apucă
Și cu totul i-l îmbucă;
El strigând într-a sa gheară,
Ceilalți cum l-a tras afară
Stau, se uită cu mirare,
Văzându-l că cap nu are,
Să-ntreb, zicând: - Frățioare,
Avuta-au Valdu cap oare?
Unul zise: - Nu țiu minte,
Altul iar alte cuvinte,
Și nedomiriți l-aceasta,
Au mers să-ntrebe nevasta.

Așa ei pe mortul lasă
Și mergând la ea acasă,
O-ntreb: - Stano, ia ne spune,
Că vrem să știm a minune,
Bărbatul tău ce fel fuse,
Acum cu noi când se duse,
Avea cap ca fiecine,
Or nu, că tu știi mai bine?
Ea, gândind puțin în sine,
Le răspunse: - Nu știu bine
Dar la Paști îmi par’ și mie
Că ș-a cumpărat tichie.
La inceputul paginii

         

Despre prostie iarăși

Povestea vorbii

Un neghiob cu totu,-n vremea mai demultă,
Ca să-și ia nevastă făcând și el nuntă,
De masă, bucate în gând îi venise,
Dar cu ce să fiarbă de loc nu-ngrijise.
Socrul, ca și dânsul, văzând că nu-s lemne,
Aleargă la horă pe tineri să-ndemne,
Strigând: - Cine este mai voinic de ducă,
Se meargă îndată, lemne să aducă?
Ginerele sare, ia car și secure:
- Mă duc eu, răspunde și pleacă-n pădure.
Ajungând să uită la un copaci mare.
- Să-l duc întreg, - zise – ce de mai haz are!
I-aș face îndată pe toți ca să-mi zică:
“Hop o dată, măre! ce mai ginerică!”
Dar numai el singur în car cum să-l suie? 
Ș-îi veni în gând carul alături să-l puie,
Ca tăind să-l culce, drept în car să cază
Și așa să-l ducă, nuntașii să vază.
Făcând dar el astfel și tăind stejarul.
Cum căzu, îndată îi turti jos carul.
Acum ce sa facă? Fluieră, privește,
Ș-ntr-o parte ș-alta stă și se sucește!
Văzând că nu-s boii, să-i caute pleacă,
Cu securea-n umăr și cu hârca seacă,
Și nemaigăsindu-i, că i-a pierdut crede;
Iacă ș-ntr-o baltă niste rațe vede.
Nu-i venea prin minte că o să mai pață,
Azvârli securea să dea într-o rață.
Nu înnemerește, rațele zbor, scapă,
Și securea cade bâldâbâc în apă.
Pe loc se dezbracă, se aruncă-n baltă,
Negândind nerodu c-o să pață ș-altă.
Pe când el cu totul se da-n afundare,
Să scoață securea din apa cea mare,
Vine oarecine în ascuns, în taină,
Ș-îl fură de-l lasă fără nici o haină.
După ce rămase gol numai în piele,
Privind împrejuru-și văzu floricele,
S-a pus să culeagă zicându-și: «Nu-mi pasă,
Cu mâinile goale tot nu merg acasă »
Ș-așa numa-n piele se duse cu ele,
În loc de surcele ducând floricele.
La inceputul paginii

         

Despre amor sau dragoste și ură

Povestea vorbii

Un strein prost într-o vreme în România viind,
Și două-trei româneste ca să învețe dorind,
Cătă și își tocmi slugă din sate pe un român,
De calul lui să-ngrijească, fiind el tare bătrîn;
Ș-ntr-o zi sluga văzându-l neîncetând de oftat:
- Pentru ce oftezi, stăpâne? îndrăznind l-a întrebat.
Streinul oftând răspunse: - Ah, nu știi tu, be Ivan,
Era să spunem la tine de mult, e! încă de an,
Este una Măriuța, dincolo de Vladu-Lat,
Eu mult iubește la dânsa și me ranit na ficat;
- Dar ea te iubește oare? l-a-ntrebat sluga cel prost.
El, oftând iar, îi răspunse: - Ama eu-ncolo n-a fost,
Tovaroș a spus la mine că este pre mult frumos,
Eu n-am văzut, dar văz poate, dacă este sănătos.
La inceputul paginii

         

Despre iuțeală, mânie și posăcie

Povestea vorbii

Unul trecând un râu mare, când vru carul a-și suci,
Cu-ntâmplare deodată rupe oiștea aci.
El necăjit stă, se uită, fluierând și înjurând,
Își dă palme, bate boii, dă-n car și-n toate de rând;
Dup-aceea ca s-o lege o funie de tei ia
Și începe să o scuipe, s-o poată ceva muia,
Dar, din contră, și l-aceasta înjura, se necăjea,
Că cum vrea el să o moaie, scuipatul nu-i ajungea;
Iar un om ce sta deoparte și la dânsul să uita
Începu de el să râză, zicând: - Vai de mintea ta!
Mă! omule, dar nebun ești? Moaie funia în râu!
Ce tot stai și scuipi din gură, când ț-e apa pân’ la brâu?
- Da, bine zici, - el răspunse – că mai știu ce fac și eu!
Parcă-mi lipsește o doagă, acum la necazul meu.

Unii de necaz când dau
Pierd și mintea ce o au;
Iar alți de el nu mai scap
Și tot au simțit in cap.
La inceputul paginii

         

Scumpul

Peste un râu foarte mare
Și repede curgător
Vrând să treacă oarecare
Scump, de argint iubitor,
Mergând pe pod, cum să pare,
Unde-a călcat, n-a văzut,
C-atât s-a-mpiedicat tare,
Cât drept în râu a căzut.
Ș-începu să strige-n apă:
"Aoleu! mă înec! mor! 
Vino, lume, de mă scapă,
Da-mi mână de ajutor!"
Un pescar, din întâmplare,
Care aci s-a aflat 
Spre acestui scăpare
Degrab’ în râu s-aruncat,
Și cu multă osteneală
Spre el tare înotând,
L-a ajuns ca-ntr-o clipeală,
Coraj dându-și strigând:
"Dă-mi mâna încoaci mai tare,
Întinde-o mai în grab’,
Să te scap de înecare.
Fii cu curaj, nu fii slab"
Pe "dă-mi" auzind prin unde,
Scumpul mult s-a supărat.
"Nu-ți dau nimic", îi răspunde.
Ș-în adânc s-a cufundat.
La inceputul paginii

         

Carul frânt – Nevoia învață pe om

Un om la lemne mergând
Și carul în drum frângând,
Ca și alte dăți l-a dres
Și la casa sa a mers.
Copilul sau alergând
Și carul frânt dres văzând,
Îl întreabă: "Taică! dar
Cine-ți drese carul iar?"
Tatăl său răspuns i-a dat:
"Eu, fătul meu, cine alt?"
"Apoi cine te-a-nvățat?"
Copilul iar a-ntrebat.
"Nevoia, copilul meu,
Ea știe ce nu știu eu"
"D-apoi unde șade ea?"
Copilul să știe vrea.
"În pădure", i-a răspuns.
Și la treaba lui s-a dus.
Deci copilul mai crescând
Și la pădure mergând,
Peste loc rău cum a dat,
Frânse carul încărcat
Și, să-l dreagă neștiind,
Fluiera, la el privind.
Apoi aminte ș-adus
Tatăl sau cum i-a fost spus.
Ș-începu a alerga
În sus, în jos, ș-a striga:
"Nevoie, nevoie, fă!
Vin’, mă-nvață, ori îl fă"
După ce a văzut dar
Că strigă într-un zadar,
Să apucă singurel,
Căznește destul la el,
Potrivit, nepotrivit,
Bine rău, a isprăvit.
Acasă dacă a mers
Ș-îl văzu tatăl său dres,
Îi zise : "Ei, fătul meu!
Nu e cum îți ziceam eu?"
"Nu – îi zise supărat –
Nimenea nu m-a-nvățat.
Iar tatăl său cam râzând
Îi dete răspuns zicând:
"Ba chiar nevoia a fost,
Carea-nvață p-orice prost;
Ca ea de n-ar fi venit,
Tu atât n-ai fi căznit.
Ea arată să începi
La orce nu te pricepi,
Apoi bine, rău, muncești
Și tu-n lume să trăiești"
La inceputul paginii

         

Țermonia unui bătrân

Un bătrân trecut în zile
Fiind foarte țermonos,
La dame și la copile
Era și mai cu prisos.
Într-o zi văzând că vine
O damă a-l cerceta,
El cu părere de bine
Vrând ei a se arăta,
Ieșind să o-ntâmpineze,
Pe loc de brățet o ia,
Chip să o ajutoreze
Ca să suie scara ea.
Dama începu să zică:
- "Lasă, mă rog, n-osteni!
Că nu sunt vro mititică,
Poci și singură veni!"
El îi răspunse: "- Prea bine,
Te-aș lăsa, sufletul meu!
Dar să te ascult nu-mi vine,
Că mă tem să nu caz eu"

Mulți sunt carii ne arată
Politică de prisos,
Dar țermonia cea dată
Privește-n a lor folos.
La inceputul paginii