Tu care-ai fost...
(de A. E. Baconsky)
Tu, care-ai fost odată, tu, care ești tu, care
Vei fi - adesea iarna, plecând în taină ochii,
Duioasă-ntrăzeri-vei, căzută la picioare,
Umbra-mi licăritoare ca solzii unei rochii.
Va fi tăcere-n preajmă - și dincolo de geam
Ninsoarea de departe venind ca o pădure
Dusă de vânt - și-al serii hotar ce-l atingem
De-atâtea ori cu-aripa, din nou va sta prin sure
Închipuiri, în albul pierit și întinat...
Asemeni unui flutur câte-un sărut va trece
Caligrafiind profilul pe care-l vei fi dat
Uitării. Și-n oglinda netulburată, rece,
Vor tresări petale dintr-un sălbatec crin
Ce și-a lăsat amprenta pe sânii tăi odată -
Îți vei desface părul și vei privi cum vin,
Din negrul lui, răsfrângeri de noapte-ndepărtată
Și cum se-ntorc din ceață cărările-napoi,
Înfășurând mumia unei iubiri ucise,
Cum viscolul pe stradă, prin arbori-nalți și goi,
Deșteaptă sensul unor imagini, unor vise...
Și-mi vei ierta păcatul de-a-mi fi uitat un gest
În gândul tău - sau poate în suflet, o durere
Trecută-n timp. Din toate va rămânea acest
Destin al unor veșnic pierdute giuvaere,
De nu-ți aduci aminte nici tu când le-ai purtat.
Un ochi imens te-absoarbe încet sub pleoapa-i neagră -
De-abia te vezi tu însăți, pe-un orizont uitat,
Plecând diminuată în timp ca o tanagră.
Cine-ți atinge pieptul la care-am stat să-ascult
Vântul și luna? Cine din nou își poartă sumbra
Lui salcie? O, poate voi fi plecat de mult...
Sărută-mă-n absență și-n somn. Sărută-mi umbra.
Din volumul "Fluxul memoriei", 1967
(de A. E. Baconsky)
Tu, care-ai fost odată, tu, care ești tu, care
Vei fi - adesea iarna, plecând în taină ochii,
Duioasă-ntrăzeri-vei, căzută la picioare,
Umbra-mi licăritoare ca solzii unei rochii.
Va fi tăcere-n preajmă - și dincolo de geam
Ninsoarea de departe venind ca o pădure
Dusă de vânt - și-al serii hotar ce-l atingem
De-atâtea ori cu-aripa, din nou va sta prin sure
Închipuiri, în albul pierit și întinat...
Asemeni unui flutur câte-un sărut va trece
Caligrafiind profilul pe care-l vei fi dat
Uitării. Și-n oglinda netulburată, rece,
Vor tresări petale dintr-un sălbatec crin
Ce și-a lăsat amprenta pe sânii tăi odată -
Îți vei desface părul și vei privi cum vin,
Din negrul lui, răsfrângeri de noapte-ndepărtată
Și cum se-ntorc din ceață cărările-napoi,
Înfășurând mumia unei iubiri ucise,
Cum viscolul pe stradă, prin arbori-nalți și goi,
Deșteaptă sensul unor imagini, unor vise...
Și-mi vei ierta păcatul de-a-mi fi uitat un gest
În gândul tău - sau poate în suflet, o durere
Trecută-n timp. Din toate va rămânea acest
Destin al unor veșnic pierdute giuvaere,
De nu-ți aduci aminte nici tu când le-ai purtat.
Un ochi imens te-absoarbe încet sub pleoapa-i neagră -
De-abia te vezi tu însăți, pe-un orizont uitat,
Plecând diminuată în timp ca o tanagră.
Cine-ți atinge pieptul la care-am stat să-ascult
Vântul și luna? Cine din nou își poartă sumbra
Lui salcie? O, poate voi fi plecat de mult...
Sărută-mă-n absență și-n somn. Sărută-mi umbra.
Din volumul "Fluxul memoriei", 1967