De după Lamartine
(de Geo Dumitrescu)
- “Cercetați, urmăriți, prindeți!”
dădusem dispoziții severe
să mi se-aducă fără întârziere,
numaidecât,
fata ce mă iubea cântând, nu de mult
ce ma iubea permanent,
cu de la sine putere, și pentru care
crescusem cu aproape
doi centimetri, mândru
și atât de tânăr încât
toată lumea îmi spunea « bună ziua »
de doua ori, pentru fiecare obraz
(« bună ziua » și « bună ziua »),
sau poate pentru două persoane
(« bună ziua » căprui și « bună ziua »
albastru), zărind-o și pe ea
în ochii mei ...
- Vino! - i-au spus, găsind-o
după lungi cercetări –
te cheamă Dumnealui, te așteaptă
în prag, tânăr în permanență –
o să-ți ceară socoteală
pentru tot ce-ai risipit din ceea ce
era al lui în exclusivitate ...
Și iat-o ! O priveam nedumerit.
Ciudat! Mi-am spus. Semăna
cu o veche strecurătoare de supă
așa cum am văzut odată într-un film
cu Chaplin. – Ce mai faci?...
- Ăl mare e-ntr-a XI-a, zicea.
(Ce vorbe fără sens!) Ascultam cu uimire
și parcă mi se făcea foame
și parcă mi-aș fi cumpărat
un covrig cu sare,
sau orice alta aureolă comestibilă,
ca să-mi aduc aminte
în mod violent, cu stridență,
de inelul subțire de logodnă,
brumat de întârziate candori,
ca să-mi pedepsesc sufletul,
brațul netrebnic, desprins « atunci »
de pe talia ei tremurătoare –
o, brațul ticălos mi l-aș fi pedepsit
ca Mucius, cu ură amară întinzându-l
în flacăra nimicitoare de dragoste
a sfântului arabaz obștesc,
odioasa caleașcă de nuntă ...
Era o doamnă între două vârste ...
Ah, știu, sunt vinovat eu singur ! –
să fi strigat atunci, să fi strigat,
așa cum mă-nvățase bunul poet :
« O, vreme, curmă-ți zborul, și tu,
prielnic ceas, oprește-te ! »... -
și timpul se oprea, e-aproape sigur,
și lucrurile n-ajungeau aici ...
(O, Doamne, lacul, vremea !...)
Dar poate nu e ea ! – poate e numai
o stranie părere, o mătușă ?...
Vezi bine, nu e ea –
adio, doamnă, naștere ușoară !...
Din volumul « Furtună în marea serenității »
(de Geo Dumitrescu)
- “Cercetați, urmăriți, prindeți!”
dădusem dispoziții severe
să mi se-aducă fără întârziere,
numaidecât,
fata ce mă iubea cântând, nu de mult
ce ma iubea permanent,
cu de la sine putere, și pentru care
crescusem cu aproape
doi centimetri, mândru
și atât de tânăr încât
toată lumea îmi spunea « bună ziua »
de doua ori, pentru fiecare obraz
(« bună ziua » și « bună ziua »),
sau poate pentru două persoane
(« bună ziua » căprui și « bună ziua »
albastru), zărind-o și pe ea
în ochii mei ...
- Vino! - i-au spus, găsind-o
după lungi cercetări –
te cheamă Dumnealui, te așteaptă
în prag, tânăr în permanență –
o să-ți ceară socoteală
pentru tot ce-ai risipit din ceea ce
era al lui în exclusivitate ...
Și iat-o ! O priveam nedumerit.
Ciudat! Mi-am spus. Semăna
cu o veche strecurătoare de supă
așa cum am văzut odată într-un film
cu Chaplin. – Ce mai faci?...
- Ăl mare e-ntr-a XI-a, zicea.
(Ce vorbe fără sens!) Ascultam cu uimire
și parcă mi se făcea foame
și parcă mi-aș fi cumpărat
un covrig cu sare,
sau orice alta aureolă comestibilă,
ca să-mi aduc aminte
în mod violent, cu stridență,
de inelul subțire de logodnă,
brumat de întârziate candori,
ca să-mi pedepsesc sufletul,
brațul netrebnic, desprins « atunci »
de pe talia ei tremurătoare –
o, brațul ticălos mi l-aș fi pedepsit
ca Mucius, cu ură amară întinzându-l
în flacăra nimicitoare de dragoste
a sfântului arabaz obștesc,
odioasa caleașcă de nuntă ...
Era o doamnă între două vârste ...
Ah, știu, sunt vinovat eu singur ! –
să fi strigat atunci, să fi strigat,
așa cum mă-nvățase bunul poet :
« O, vreme, curmă-ți zborul, și tu,
prielnic ceas, oprește-te ! »... -
și timpul se oprea, e-aproape sigur,
și lucrurile n-ajungeau aici ...
(O, Doamne, lacul, vremea !...)
Dar poate nu e ea ! – poate e numai
o stranie părere, o mătușă ?...
Vezi bine, nu e ea –
adio, doamnă, naștere ușoară !...
Din volumul « Furtună în marea serenității »