Cuvântul spaimei
(de Mircea Ciobanu)
Câte s-au zis au lăsat în paragină gura –
viscol albastru o bântuie, frigul o-nchide;
mâna întreabă, o umbră-i răspunde pe ziduri,
noima-i ajunge și fără-de noima o-ncearcă.
Sarea, în stâlpii de sprijin, asudă alboare.
Bolți se dezbină. Un foșnet al deselor ape
vine de sus cu miasma surpării – și spaima
urlă dar n-are cum spune: cuvântul ei mare
lunecă-n piept – îl aud cum plămânii-l îneacă;
singur, acolo plutind, își rostește pieirea,
însuși îngaimă cuvinte și nu se aude,
geme se-mparte cu sine, se cheamă pe nume;
fiicele lui târâtoare-l ascultă flămânde,
fiicele lui îl înăbușă, oarbe și grele de sânge.
Din volumul „Cele ce sunt”, 1974
(de Mircea Ciobanu)
Câte s-au zis au lăsat în paragină gura –
viscol albastru o bântuie, frigul o-nchide;
mâna întreabă, o umbră-i răspunde pe ziduri,
noima-i ajunge și fără-de noima o-ncearcă.
Sarea, în stâlpii de sprijin, asudă alboare.
Bolți se dezbină. Un foșnet al deselor ape
vine de sus cu miasma surpării – și spaima
urlă dar n-are cum spune: cuvântul ei mare
lunecă-n piept – îl aud cum plămânii-l îneacă;
singur, acolo plutind, își rostește pieirea,
însuși îngaimă cuvinte și nu se aude,
geme se-mparte cu sine, se cheamă pe nume;
fiicele lui târâtoare-l ascultă flămânde,
fiicele lui îl înăbușă, oarbe și grele de sânge.
Din volumul „Cele ce sunt”, 1974