Sonet – Cât ne iubeam, și cum credeam odată
(de Alexandru Vlahuță)
Cât ne iubeam, și cum credeam odată
Că-i un amor ce nu se va mai stinge,
Că tot ce-n gândul nostru se răsfrânge
E-o lume veșnică ș-adevărată !
De multe ori, dorința de-a te strânge
La piept, mai caldă, mai pasionată,
Îmi deștepta o grijă-ntunecată:
“Când voi muri ...” și tu-ncepeai a plânge ...
Poveste-i azi, și nici măcar nu-i tristă,
Căci totul s-a sfârșit pe nesimțite;
Nici urmă din ce-a fost nu mai există,
Vezi tu, ce de iluzii risipite!
Un semn, o fluturare de batistă.
Și ca un văl uitarea ne înghite.
Vieața, an I, nr 8, 16 ianuarie 1894
(de Alexandru Vlahuță)
Cât ne iubeam, și cum credeam odată
Că-i un amor ce nu se va mai stinge,
Că tot ce-n gândul nostru se răsfrânge
E-o lume veșnică ș-adevărată !
De multe ori, dorința de-a te strânge
La piept, mai caldă, mai pasionată,
Îmi deștepta o grijă-ntunecată:
“Când voi muri ...” și tu-ncepeai a plânge ...
Poveste-i azi, și nici măcar nu-i tristă,
Căci totul s-a sfârșit pe nesimțite;
Nici urmă din ce-a fost nu mai există,
Vezi tu, ce de iluzii risipite!
Un semn, o fluturare de batistă.
Și ca un văl uitarea ne înghite.
Vieața, an I, nr 8, 16 ianuarie 1894