Iarna cu zăpezi de argint ...
(de Adrian Maniu)
Iarna cu zăpezi de argint are să vie ...
Mă simt atât de obosit, atât de obosit !...
În spitalul ăsta, cearceafurile par de hârtie.
Mi-au luat hainele, că nu mai am de trăit.
Ieri îți făcusem încă poezii,
cu versuri dulci și triste, cum îți place ție,
și cum ai multe – dacă le mai ții ...
Vai, ce amară doctorie!...
Pe fereastră nu se mai vede nimic,
de gemete, vântul nu se mai aude.
Patului de lângă mine i se pregătește dric,
Buzele sunt arse, iar sfaturile doctorului crude.
Știu ... obrazul tău, atât de luminos,
Ca iarna de argint, iubită ție ...
N-am să mai calc niciodată pe jos
Ar trebui, cineva să mă ție.
Ziceau să mă hrănesc mai bine ...
Și gura ta e sânge foarte sănătos ...
Tu însă n-ai de ce să vii la mine;
Să-mi scrii o vorbă – ar fi prea frumos !
Vai, câteva minute să stai!
De gâtul tău să-mi încălzesc mâinile de gheață,
Și puține flori ieftine să-mi dai,
să se usuce pana-n dimineață ...
Eu aș cânta cele mai frumoase cuvinte,
încet, că abia pot vorbi ...
Le-ai crede aceleași jucării ...
Ar fi atâtea adevăruri sfinte!
Lumea ar zice: “E tot nebun ...”,
neștiind ce aproape sunt de tăcere
Când aș fi vrut să fiu atât, atât de bun !...
Sigur nici n-ai să mă citești, nici n-ai să vii.
Să fi știut că scrisoarea sub ochi o să-ți cadă,
aș fi încercat mai bine – și n-aș fi putut scri,
în iarna cu argint de zăpadă ...
Odată, însă, are să mă înțeleagă ...
Puternic am să-i cad în genunchi – pentru iertare
Eu fiind în agonie, o să-mi zică:
“Sunt a ta pe viata-ntreaga”
Nu! Doctoriile îmi dau iar aiurare.
Fiindcă altfel nu poate să fie,
fiindcă de ce m-ar iubi vreodată?
Destul când pentru ea e bună și curată ...
Cum sunt fulgii, albi în vijelie ...
(de Adrian Maniu)
Iarna cu zăpezi de argint are să vie ...
Mă simt atât de obosit, atât de obosit !...
În spitalul ăsta, cearceafurile par de hârtie.
Mi-au luat hainele, că nu mai am de trăit.
Ieri îți făcusem încă poezii,
cu versuri dulci și triste, cum îți place ție,
și cum ai multe – dacă le mai ții ...
Vai, ce amară doctorie!...
Pe fereastră nu se mai vede nimic,
de gemete, vântul nu se mai aude.
Patului de lângă mine i se pregătește dric,
Buzele sunt arse, iar sfaturile doctorului crude.
Știu ... obrazul tău, atât de luminos,
Ca iarna de argint, iubită ție ...
N-am să mai calc niciodată pe jos
Ar trebui, cineva să mă ție.
Ziceau să mă hrănesc mai bine ...
Și gura ta e sânge foarte sănătos ...
Tu însă n-ai de ce să vii la mine;
Să-mi scrii o vorbă – ar fi prea frumos !
Vai, câteva minute să stai!
De gâtul tău să-mi încălzesc mâinile de gheață,
Și puține flori ieftine să-mi dai,
să se usuce pana-n dimineață ...
Eu aș cânta cele mai frumoase cuvinte,
încet, că abia pot vorbi ...
Le-ai crede aceleași jucării ...
Ar fi atâtea adevăruri sfinte!
Lumea ar zice: “E tot nebun ...”,
neștiind ce aproape sunt de tăcere
Când aș fi vrut să fiu atât, atât de bun !...
Sigur nici n-ai să mă citești, nici n-ai să vii.
Să fi știut că scrisoarea sub ochi o să-ți cadă,
aș fi încercat mai bine – și n-aș fi putut scri,
în iarna cu argint de zăpadă ...
Odată, însă, are să mă înțeleagă ...
Puternic am să-i cad în genunchi – pentru iertare
Eu fiind în agonie, o să-mi zică:
“Sunt a ta pe viata-ntreaga”
Nu! Doctoriile îmi dau iar aiurare.
Fiindcă altfel nu poate să fie,
fiindcă de ce m-ar iubi vreodată?
Destul când pentru ea e bună și curată ...
Cum sunt fulgii, albi în vijelie ...