Su U*
(de Li Tai-Pe)
* erou chinez din timpul dinastiei Han de Apus.
În anul 100 î.e.n. împăratul U-di l-a trimis ca ambasador al Chinei la triburile siunnu ;
hunii l-au vârât în temniță, apoi l-au surghiunit să pască oile lângă lacul Baikal.
Atunci când a căzut prins, în vitrega robie varvară,
A pătimit zece ani, ca un vai de el, în străinare fără țară.
Dar oricât de aprig a fost jugul sclaviei, în mari umiliri îndurat,
Nicicând credința juruită legiuitului stăpân n-a lepădat.
Cu dor arzător prinsul privea cum stolurile săgetau cerul de primăvară,
Zborul gâștelor călătoare amintindu-i de draga țară,
De unde zadarnic aștepta mereu o slovă, o veste, o carte ;
Aripele se răvășeau în slavi, dar neîndurate treceau fâlfâind mai departe.
Pe urma oșteanul a fost făcut slugă, silit, cioban de oi, să cutreiere în păstorie
Într-un tărâm sterp și sărac, prin ținuturi de necuprinsă pustie.
Acolo, între lanțul de munți și ruginita câmpie nisipoasă,
Îl rodea aleanul singurătății, cu dor de țară și dor de casă,
Și nu o dată, mințindu-și foamea, în toiul iernii flămânde, mânca zăpezi,
Blestemând soarta nedreaptă, într-a’ nenorocului amare dovezi ;
Iar la arșița verilor cenușite, ca să-și mai stingă buzele uscate,
Sorbea jilăveala ce duhnea încropită, în coclirea smârcurilor sărate.
Abia apoi, când își pierduse nădejdea, într-un târziu, fu slobod să plece :
Nu mai știa pe unde s-apuce, și calea întoarcerii încotro mai trece.
Numai după îndelungata șovăire, târându-și pașii, către miazănoapte a plecat ...
Și iar și-a amintit de sălbaticele geruri, de viscole ce l-au degerat.
Însă de foamea ce-l făcea să leșine și-a amintit cu rușine, pân’ la sfârșit,
Când i-a fost dat să-și razeme fruntea pe umărul prietenului reîntâlnit.
Atuncea, fără a se destăinui altfel, porniră amândoi în hohote a plânge,
Iar lacrimile, podidite în neștire, se preschimbară-n stropi de sânge.
Traducere de Adrian Maniu
(de Li Tai-Pe)
* erou chinez din timpul dinastiei Han de Apus.
În anul 100 î.e.n. împăratul U-di l-a trimis ca ambasador al Chinei la triburile siunnu ;
hunii l-au vârât în temniță, apoi l-au surghiunit să pască oile lângă lacul Baikal.
Atunci când a căzut prins, în vitrega robie varvară,
A pătimit zece ani, ca un vai de el, în străinare fără țară.
Dar oricât de aprig a fost jugul sclaviei, în mari umiliri îndurat,
Nicicând credința juruită legiuitului stăpân n-a lepădat.
Cu dor arzător prinsul privea cum stolurile săgetau cerul de primăvară,
Zborul gâștelor călătoare amintindu-i de draga țară,
De unde zadarnic aștepta mereu o slovă, o veste, o carte ;
Aripele se răvășeau în slavi, dar neîndurate treceau fâlfâind mai departe.
Pe urma oșteanul a fost făcut slugă, silit, cioban de oi, să cutreiere în păstorie
Într-un tărâm sterp și sărac, prin ținuturi de necuprinsă pustie.
Acolo, între lanțul de munți și ruginita câmpie nisipoasă,
Îl rodea aleanul singurătății, cu dor de țară și dor de casă,
Și nu o dată, mințindu-și foamea, în toiul iernii flămânde, mânca zăpezi,
Blestemând soarta nedreaptă, într-a’ nenorocului amare dovezi ;
Iar la arșița verilor cenușite, ca să-și mai stingă buzele uscate,
Sorbea jilăveala ce duhnea încropită, în coclirea smârcurilor sărate.
Abia apoi, când își pierduse nădejdea, într-un târziu, fu slobod să plece :
Nu mai știa pe unde s-apuce, și calea întoarcerii încotro mai trece.
Numai după îndelungata șovăire, târându-și pașii, către miazănoapte a plecat ...
Și iar și-a amintit de sălbaticele geruri, de viscole ce l-au degerat.
Însă de foamea ce-l făcea să leșine și-a amintit cu rușine, pân’ la sfârșit,
Când i-a fost dat să-și razeme fruntea pe umărul prietenului reîntâlnit.
Atuncea, fără a se destăinui altfel, porniră amândoi în hohote a plânge,
Iar lacrimile, podidite în neștire, se preschimbară-n stropi de sânge.
Traducere de Adrian Maniu