Biblioteca în alfabetul morse
(de Constantin-Aurel Dragodan)
Cavou fără cruce, sub negrul blestem,
Cu sumbre celule, firide de gheață,
Cetatea tăcerii în care zăcem
Departe de lume, departe de viață.
Cu țipăt târziu, cucuvelele stranii,
Trecând prin nesomn de lihniți deținuți,
Ne sfâșie noaptea cu triste jelanii,
Ca plânsul copiilor noștri pierduți.
Deșarte, mor visele noastre pe rând,
Tiptil, deznădejdea ne mușcă, năpârcă,
Și zile schiloade se duc șchiopătând
Cu unul din noi, sau altul, în cârcă.
Dar surd, câteodată, s-aude ceva:
Un V ciocănit ușurel în perete.
Atunci tresărim, bucuroși că ne va
Purta pe aripă chemarea discretă.
Serafică orgă, destoinic strigoi!
Pereții par clapele claviaturii
Pe care măiestrele degete moi
Morsează cerește poemul culturii.
Și zidul dispare topit în azur,
Porniți peste vreme pe-o tainică punte,
Pioși ascultăm cu mulțimile-n drum
Cuvintele predicii Lui de pe munte.
Din nou patriarhii și sfinții apar,
Din nou Academos grădina-și deschide.
Prietene Platon, mai plimbă-ne iar
Prin lumea ideile tale splendide.
S-au strâns laolaltă poeții-n pridvor:
Pe mantie Charles, cu-amurgul Citerei,
Fantasticul Edgar plângând pe Lenore,
Mihai, strălucind ca luceafărul serii.
Un K deodată sări pe pereți
Și toate minunile-n gol dispărură.
Semnal de pericol e K, și, înceți,
Apar pe la uși temnicerii, cu ură.
Cu inima strânsă în gheare de fier,
Auzi cum pe-aproape scâșnește zăvorul,
Pe cine-ai mai prins, nemilos temnicer?
...Și-n noapte, un țipăt și-mplântă fiorul.
Cu lanțuri, și foame, și frig de nescris,
Celulele negre așteaptă, posace,
Pe furii ce rup din Eden interzis,
Regali, trandafirii luminii cu ace.
Aiud, 1958
Din antologia „Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu
(de Constantin-Aurel Dragodan)
Cavou fără cruce, sub negrul blestem,
Cu sumbre celule, firide de gheață,
Cetatea tăcerii în care zăcem
Departe de lume, departe de viață.
Cu țipăt târziu, cucuvelele stranii,
Trecând prin nesomn de lihniți deținuți,
Ne sfâșie noaptea cu triste jelanii,
Ca plânsul copiilor noștri pierduți.
Deșarte, mor visele noastre pe rând,
Tiptil, deznădejdea ne mușcă, năpârcă,
Și zile schiloade se duc șchiopătând
Cu unul din noi, sau altul, în cârcă.
Dar surd, câteodată, s-aude ceva:
Un V ciocănit ușurel în perete.
Atunci tresărim, bucuroși că ne va
Purta pe aripă chemarea discretă.
Serafică orgă, destoinic strigoi!
Pereții par clapele claviaturii
Pe care măiestrele degete moi
Morsează cerește poemul culturii.
Și zidul dispare topit în azur,
Porniți peste vreme pe-o tainică punte,
Pioși ascultăm cu mulțimile-n drum
Cuvintele predicii Lui de pe munte.
Din nou patriarhii și sfinții apar,
Din nou Academos grădina-și deschide.
Prietene Platon, mai plimbă-ne iar
Prin lumea ideile tale splendide.
S-au strâns laolaltă poeții-n pridvor:
Pe mantie Charles, cu-amurgul Citerei,
Fantasticul Edgar plângând pe Lenore,
Mihai, strălucind ca luceafărul serii.
Un K deodată sări pe pereți
Și toate minunile-n gol dispărură.
Semnal de pericol e K, și, înceți,
Apar pe la uși temnicerii, cu ură.
Cu inima strânsă în gheare de fier,
Auzi cum pe-aproape scâșnește zăvorul,
Pe cine-ai mai prins, nemilos temnicer?
...Și-n noapte, un țipăt și-mplântă fiorul.
Cu lanțuri, și foame, și frig de nescris,
Celulele negre așteaptă, posace,
Pe furii ce rup din Eden interzis,
Regali, trandafirii luminii cu ace.
Aiud, 1958
Din antologia „Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu