Afară-i toamnă
(de Mihai Eminescu)
Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată,
Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;
Și tu citești scrisori din roase plicuri
Și într-un ceas gândesti la viața toată.
Pierzându-ți timpul tău cu dulci nimicuri,
N-ai vrea ca nime-n ușa ta să bată ;
Dar și mai bine-i, când afară-i zloată.
Să stai visând la foc, de somn să picuri.
Și eu astfel mă uit din jet pe gânduri,
Visez la basmul vechi al zânei Dochii,
În juru-mi ceața crește rânduri, rânduri;
Deodat' aud foșnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri...
Iar mâni subțiri și reci mi-acopăr ochii.
1879
(de Mihai Eminescu)
Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată,
Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;
Și tu citești scrisori din roase plicuri
Și într-un ceas gândesti la viața toată.
Pierzându-ți timpul tău cu dulci nimicuri,
N-ai vrea ca nime-n ușa ta să bată ;
Dar și mai bine-i, când afară-i zloată.
Să stai visând la foc, de somn să picuri.
Și eu astfel mă uit din jet pe gânduri,
Visez la basmul vechi al zânei Dochii,
În juru-mi ceața crește rânduri, rânduri;
Deodat' aud foșnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scânduri...
Iar mâni subțiri și reci mi-acopăr ochii.
1879