Din reveriile domnului R.
(de Mihai Ursachi)
Când singuraticul domn R. a ajuns
din întâmplare în chiar apropierea
domnișoarei sensibile N., el i-a spus:
„mă bucur că existați, domnișoară”.
La tăcerea mirată și indignată a ei, a răspuns:
„ați fi putut, mă gândesc, să nu existați”.
Dar imediat, încercând să repare greșeala, a spus,
și de altfel aceasta-i era și convingerea fermă
(pe care acum regreta s-o fi pus la-ndoială)
„vă felicit pentru faptul că existați, domnișoară”.
Înțelegând (prea târziu) că întrecuse măsura
și devenise cam cordial, se corectă, cum urmează:
„vreau să spun, propriu-zis, că de fapt
mă felicit pe mine pentru faptul că existați”.
Abia acum domnul R. săvârșise o gafă enormă.
Cât ai clipi, înțelese că ultima-i frază
era de un echivoc scandalos, cu subsoluri hibride
și intențiuni refulate, ba chiar
de o vanitate absurdă (ca și cum domnișoara
i-ar datora cât de cât existența),
că din aceasta reiese un fel autarhic
și solipsist de a fi, în sfârșit, se făcuse ridicul.
Schimbându-și cu totul dicțiunea, domnul R. deveni analitic:
„adică, voiam să constat că sunteți o persoană sensibilă”.
Formula aceasta avea, evident, un cusur:
cuvântul „persoană” strecura nu știu ce aluziv, ca și cum,
domnul R. fiind o persoană, domnișoaara la fel, prin aceasta
o comunitate ar exista între ei,
un soi de frăție, de apartenență
la aceeași familie.
„Mai bine zis, am constatat cu plăcere obiectul sensibil”.
Și după o pauză, în care roși:
„Vreau să zic o idee sensibilă, sau, oricum,
posibilitatea unei atare idei, sau
bănuiala (în fond destul de obscură) despre putința,
în general, a ideii că în principiu
se poate admite că dacă
existența e genul suprem și inexistența
există, atunci inexistența e existență, deci
nu există și, în consecință...”
Aici domnișoara sensibilă N., din pricina
ciudatei purtări a ciudatului domn, deveni
în ușoara-ncețoșare a serii așa disparentă,
încât domnul R. a conchis: „Doamne, iată că iarăși vorbesc
singur pe stradă, probabil că iarăși
am uitat să iau picăturile”.
Din antologia „Acești mari poeți mici” alcătuită de Mihai Rădulescu
(de Mihai Ursachi)
Când singuraticul domn R. a ajuns
din întâmplare în chiar apropierea
domnișoarei sensibile N., el i-a spus:
„mă bucur că existați, domnișoară”.
La tăcerea mirată și indignată a ei, a răspuns:
„ați fi putut, mă gândesc, să nu existați”.
Dar imediat, încercând să repare greșeala, a spus,
și de altfel aceasta-i era și convingerea fermă
(pe care acum regreta s-o fi pus la-ndoială)
„vă felicit pentru faptul că existați, domnișoară”.
Înțelegând (prea târziu) că întrecuse măsura
și devenise cam cordial, se corectă, cum urmează:
„vreau să spun, propriu-zis, că de fapt
mă felicit pe mine pentru faptul că existați”.
Abia acum domnul R. săvârșise o gafă enormă.
Cât ai clipi, înțelese că ultima-i frază
era de un echivoc scandalos, cu subsoluri hibride
și intențiuni refulate, ba chiar
de o vanitate absurdă (ca și cum domnișoara
i-ar datora cât de cât existența),
că din aceasta reiese un fel autarhic
și solipsist de a fi, în sfârșit, se făcuse ridicul.
Schimbându-și cu totul dicțiunea, domnul R. deveni analitic:
„adică, voiam să constat că sunteți o persoană sensibilă”.
Formula aceasta avea, evident, un cusur:
cuvântul „persoană” strecura nu știu ce aluziv, ca și cum,
domnul R. fiind o persoană, domnișoaara la fel, prin aceasta
o comunitate ar exista între ei,
un soi de frăție, de apartenență
la aceeași familie.
„Mai bine zis, am constatat cu plăcere obiectul sensibil”.
Și după o pauză, în care roși:
„Vreau să zic o idee sensibilă, sau, oricum,
posibilitatea unei atare idei, sau
bănuiala (în fond destul de obscură) despre putința,
în general, a ideii că în principiu
se poate admite că dacă
existența e genul suprem și inexistența
există, atunci inexistența e existență, deci
nu există și, în consecință...”
Aici domnișoara sensibilă N., din pricina
ciudatei purtări a ciudatului domn, deveni
în ușoara-ncețoșare a serii așa disparentă,
încât domnul R. a conchis: „Doamne, iată că iarăși vorbesc
singur pe stradă, probabil că iarăși
am uitat să iau picăturile”.
Din antologia „Acești mari poeți mici” alcătuită de Mihai Rădulescu