Durerea
(de Vasile Voiculescu)
Oprită să se urce în Ceruri vreodată,
Durerea n-are aripi, să-și facă vânt,
Ci calca, peste lespezi încovoiată,
Înger pururi încătușat de pământ.
Adâncu-i glas n-ajunge la stele...
Brațele-i vântură cenușă și lut,
Presărându-le peste răni grele.
Dar Domnul a ales-o de la-nceput.
În ochii ei lucește, încă neînțeleasă,
Lumina, semnul Lui izbăvitor,
Și a pus-o mai presus, craiasă
Și pildă, îngerilor tuturor.
Ea nu știe... Dar când somnul o doboară,
În miezul nopții și-al tăcerii,
Marii îngeri pe pământ coboară
Și se pleacă de sărută picioarele durerii.
Din volumul "Poeme cu îngeri", 1927
(de Vasile Voiculescu)
Oprită să se urce în Ceruri vreodată,
Durerea n-are aripi, să-și facă vânt,
Ci calca, peste lespezi încovoiată,
Înger pururi încătușat de pământ.
Adâncu-i glas n-ajunge la stele...
Brațele-i vântură cenușă și lut,
Presărându-le peste răni grele.
Dar Domnul a ales-o de la-nceput.
În ochii ei lucește, încă neînțeleasă,
Lumina, semnul Lui izbăvitor,
Și a pus-o mai presus, craiasă
Și pildă, îngerilor tuturor.
Ea nu știe... Dar când somnul o doboară,
În miezul nopții și-al tăcerii,
Marii îngeri pe pământ coboară
Și se pleacă de sărută picioarele durerii.
Din volumul "Poeme cu îngeri", 1927