Menhirii
(de Horia Furtună)
Pe gresiile dunei în ţările bretone
Menhirii mai înfruntă a vântului nuia,
A valului ispită de alge şi-anemone
Şi ţărmu-abrupt sub care vuiește - cum vuia -
Murmurul megalitic al mării monotone.
Căci valul, vântul, vremea au sfărâmat terasa
De stâncă, ce-ascunsese smaraldul legănat.
Surpând şi-a-ntins oceanul în ţărmuri matca, masa,
Și a urlat prin veacuri menhirilor ciudat,
La orizont : Thalassa ! La patru paşi : Thalassa !...
Oh ! Paladini eroici, menhiri înalţi, ce încă
Vă încordați spre soare pe marea de cobalt,
Cu două mâini ce încă se dezrobesc din stâncă,
În rugă sau în luptă spre aerul înalt,
Menhiri, cădea-veţi mâine în volbura adâncă.
De ce v-au pus artiştii întâilor ciopliri
Ca două vii revolte pe zări armoricane!.
Ați fost doi zei de pace, doi regi de nimiciri,
Coloanele de templu, mormintele profane
Sau semnul fericirii în două amintiri ?
Pe stânca voastră vremea a scurs a ploaiei zgură,
În coasta voastră omul cuvinte a cioplit,
Dar voi, ca două forțe stăpâne pe natură,
Ați stat ca într-o veche armură de hoplit,
Senini în nepăsare, nepăsători în ură.
Şi-au stins, în umbra voastră, popoare, pribegia,
Adunături barbare, medievale gilde,
S-au risipit sau poate și-au strâns tovărășia
În jurul nostru ! duble şi oţelite pilde
Că sunt şi vise care cutreieră vecia.
O, frați războinici, statui de nesculptați eroi,
Virilități călite pe-a secolelor vatră,
Voi nu ştiţi ce văzurăm cu ochii noştri, noi,
Când soarele luna, ca dintr-un puț, de piatră,
Pe un tărâm de basme, au răsărit din voi.
Când soarele-i pecete de aur în zenit,
Poetului ce cată ecou în poezie
Îngemănarea voastră i-arată lămurit
Cum gândul spre-a străbate a vremilor urgie
Își ferecă poemul în rime de granit.
Sub lună, oceanul își geme simfonia,
Însuflețind menhirii înțeleniți în holdă :
O clipă, pe durere se-nclină nebunia,
Tristan privește palid spre palida Isoldă...
Privirea lor de-o clipă a împietrit vecia…
Căci forma și simțirea în care vrei să semeni
Se întregesc în spaţiu cu îndoit fior :
Frumosul și iubirea vor fi de-a pururi gemeni,
Şi umbra lor alături pornind, şovăitor,
Stă veşnic despărțită, - menhirilor asemeni…
Pe orizonturi vara își risipește macii,
Corăbiile iernei trec fumurii în brume,
Spre cele patru vânturi fug nourii, gonacii
Oh! unde mai e prora ce poate să vă-ndrume
Catarge de pe nava surpatei Samotracii?
Cum cad mândrii și forțe în vâlva primenirii,
Cum soarta pedepsește când fruntea e semeață ...
În oceanul rece şi larg al omenirii,
Oh, pumnii mei frenetici, ce vă-ndreptați spre viaţă,
Vă veţi surpa în moartea de maine, ca menhirii!
Antologia poeziei simboliste româneşti
(de Horia Furtună)
Pe gresiile dunei în ţările bretone
Menhirii mai înfruntă a vântului nuia,
A valului ispită de alge şi-anemone
Şi ţărmu-abrupt sub care vuiește - cum vuia -
Murmurul megalitic al mării monotone.
Căci valul, vântul, vremea au sfărâmat terasa
De stâncă, ce-ascunsese smaraldul legănat.
Surpând şi-a-ntins oceanul în ţărmuri matca, masa,
Și a urlat prin veacuri menhirilor ciudat,
La orizont : Thalassa ! La patru paşi : Thalassa !...
Oh ! Paladini eroici, menhiri înalţi, ce încă
Vă încordați spre soare pe marea de cobalt,
Cu două mâini ce încă se dezrobesc din stâncă,
În rugă sau în luptă spre aerul înalt,
Menhiri, cădea-veţi mâine în volbura adâncă.
De ce v-au pus artiştii întâilor ciopliri
Ca două vii revolte pe zări armoricane!.
Ați fost doi zei de pace, doi regi de nimiciri,
Coloanele de templu, mormintele profane
Sau semnul fericirii în două amintiri ?
Pe stânca voastră vremea a scurs a ploaiei zgură,
În coasta voastră omul cuvinte a cioplit,
Dar voi, ca două forțe stăpâne pe natură,
Ați stat ca într-o veche armură de hoplit,
Senini în nepăsare, nepăsători în ură.
Şi-au stins, în umbra voastră, popoare, pribegia,
Adunături barbare, medievale gilde,
S-au risipit sau poate și-au strâns tovărășia
În jurul nostru ! duble şi oţelite pilde
Că sunt şi vise care cutreieră vecia.
O, frați războinici, statui de nesculptați eroi,
Virilități călite pe-a secolelor vatră,
Voi nu ştiţi ce văzurăm cu ochii noştri, noi,
Când soarele luna, ca dintr-un puț, de piatră,
Pe un tărâm de basme, au răsărit din voi.
Când soarele-i pecete de aur în zenit,
Poetului ce cată ecou în poezie
Îngemănarea voastră i-arată lămurit
Cum gândul spre-a străbate a vremilor urgie
Își ferecă poemul în rime de granit.
Sub lună, oceanul își geme simfonia,
Însuflețind menhirii înțeleniți în holdă :
O clipă, pe durere se-nclină nebunia,
Tristan privește palid spre palida Isoldă...
Privirea lor de-o clipă a împietrit vecia…
Căci forma și simțirea în care vrei să semeni
Se întregesc în spaţiu cu îndoit fior :
Frumosul și iubirea vor fi de-a pururi gemeni,
Şi umbra lor alături pornind, şovăitor,
Stă veşnic despărțită, - menhirilor asemeni…
Pe orizonturi vara își risipește macii,
Corăbiile iernei trec fumurii în brume,
Spre cele patru vânturi fug nourii, gonacii
Oh! unde mai e prora ce poate să vă-ndrume
Catarge de pe nava surpatei Samotracii?
Cum cad mândrii și forțe în vâlva primenirii,
Cum soarta pedepsește când fruntea e semeață ...
În oceanul rece şi larg al omenirii,
Oh, pumnii mei frenetici, ce vă-ndreptați spre viaţă,
Vă veţi surpa în moartea de maine, ca menhirii!
Antologia poeziei simboliste româneşti