Sunt un om viu
(de Nichita Stănescu)
Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.
Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce in ce mai bună
despre viață
Mă cutremură diferența dintre mine
și firul ierbii,
dintre mine și lei,
dintre mine si insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine și numere,
bunăoara între mine și 2, între mine și 3.
Am și-un defect, un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mișcările aproape perfecte ale cerului.
Și-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.
Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înțelegere
pe care-o am pentru Ulise – și
admirația ce i-o port
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.
Cu greu mi-aș putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui...
(Poate fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)
Îmi place să râd, deși
râd rar, având mereu câte o treaba,
ori călătorind cu o plută, la nesfârșit,
pe oceanul oval al fanteziei.
E un spectacol de neuitat acela
de-a știi,
de a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ți privești
o fotografie din copilărie!
E un trup al tău, vechi,
pe care l-ai rătăcit
si nici măcar un anunț, dat
cu litere groase,
nu-ți oferă vreo șansă
să-l mai regăsești.
Îmi desfac papirusul vieții
plin de hieroglife,
și ceea ce pot comunica
acum, aici,
dupa o descifrare anevoioasă,
dar nu lipsită de satisfacții,
e un poem închinat păcii.
E o fertilitate nemaipomenită
în pământ și-n pietre și în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalță
ca pe niște trupuri vii.
E o fertilitate nemaipomenită
în pământ și-n pietre și în schelării
Umbra de mi-aș ține-o doar o clipă pironită,
s-ar și umple de ferigi, de bălării!
Doar chipul tău prelung, iubito,
lasă-l așa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
și Eufrat.
Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964
(de Nichita Stănescu)
Sunt un om viu.
Nimic din ce-i omenesc nu mi-e străin.
Abia am timp să mă mir că exist, dar
mă bucur totdeauna că sunt.
Nu mă realizez deplin niciodată,
pentru că
am o idee din ce in ce mai bună
despre viață
Mă cutremură diferența dintre mine
și firul ierbii,
dintre mine și lei,
dintre mine si insulele de lumină
ale stelelor.
Dintre mine și numere,
bunăoara între mine și 2, între mine și 3.
Am și-un defect, un păcat:
iau în serios iarba,
iau în serios leii,
mișcările aproape perfecte ale cerului.
Și-o rană întâmplătoare la mână
mă face să văd prin ea,
ca printr-un ochean,
durerile lumii, războaiele.
Dintr-o astfel de întâmplare
mi s-a tras marea înțelegere
pe care-o am pentru Ulise – și
admirația ce i-o port
bărbatului cu chip ursuz, Dante Alighieri.
Cu greu mi-aș putea imagina
un pământ pustiu, rotindu-se
în jurul soarelui...
(Poate fiindcă există pe lume
astfel de versuri.)
Îmi place să râd, deși
râd rar, având mereu câte o treaba,
ori călătorind cu o plută, la nesfârșit,
pe oceanul oval al fanteziei.
E un spectacol de neuitat acela
de-a știi,
de a descoperi
harta universului în expansiune,
în timp ce-ți privești
o fotografie din copilărie!
E un trup al tău, vechi,
pe care l-ai rătăcit
si nici măcar un anunț, dat
cu litere groase,
nu-ți oferă vreo șansă
să-l mai regăsești.
Îmi desfac papirusul vieții
plin de hieroglife,
și ceea ce pot comunica
acum, aici,
dupa o descifrare anevoioasă,
dar nu lipsită de satisfacții,
e un poem închinat păcii.
E o fertilitate nemaipomenită
în pământ și-n pietre și în schelării,
magnetic, timpul, clipită cu clipită,
gândurile mi le-nalță
ca pe niște trupuri vii.
E o fertilitate nemaipomenită
în pământ și-n pietre și în schelării
Umbra de mi-aș ține-o doar o clipă pironită,
s-ar și umple de ferigi, de bălării!
Doar chipul tău prelung, iubito,
lasă-l așa cum este, răzimat
între două bătăi ale inimii mele,
ca între Tigru
și Eufrat.
Din volumul „O viziune a sentimentelor”, 1964