Moartea lui Fulger
(de George Coșbuc)
În goana roibului un sol,
Cu frîu-n dinți și capul gol,
Răsare, crește-n zări venind,
Și zările de-abia-l cuprind
Și-n urmă-i corbii croncănind
Aleargă stol.
El duce regelui răspuns,
Din tabără. Și ține-ascuns
Sub straiul picurînd de ploi
Pe cel mai bun dintre eroi -
Atîta semn de la război,
Și-a fost de-ajuns!
Pe Fulger mort ! Pe-un mal străin
L-a fulgerat un braț hain !
De-argint e alb frumosu-i port,
Dar ros de sînge-i albul tort,
Și pieptul gol al celui mort
De lănci e plin.
Sărmanul crai ! Cînd l-a văzut
Și cînd de-abia l-a cunoscut,
Cu vuiet s-a izbit un pas
De spaimă-n lături și-a rămas
Cu pumnii strînși, fără de glas,
Ca un pierdut.
Să-i moară Fulger ? Poți sfărîma
Și pe-un voinic ce cuteza
Să-nalțe dreapta lui de fer
Să prindă fulgerul din cer?
Cum pier mișeii, dacă pier
Cei buni așa ?
Dar mîne va mai fi pămînt ?
Mai fi-vor toate cîte sunt ?
Cînd n-ai de-acum să mai privești
Pe cel frumos, cum însuți ești,
De dragul cui să mai trăiești,
Tu soare sfînt ?
Dar doamnă ! Suflet pustiit !
Cu părul alb și despletit
Prin largi iatacuri alerga,
Cu hohot lung ea blăstema,
Și tot palatul plin era
De plîns cumplit.
La stat și umblet slabă ce-i !
Topiți sunt ochii viorei
De-atîta văiet nentrerupt,
Și graiul stins și-obrazul supt
Și tot veștmîntul doamnei rupt
De mîna ei.
"-De dorul cui și de-al cui drag,
Să-mi plîngă sufletul pribeag,
Întreaga noaptea nedormind,
Că s-aud roibii tropotind,
Să sar din pat, s-alerg în prag,
Să te cuprind !
Nu-l dau din brațe nimănui !
Închideți-mă-n groapa lui -
Mă lași tu, Fulgere, să mor ?
Îți lași părinții-n plîns și dor ?
O, du-i cu tine, drag odor,
O, du-i, o du-i !"
Ah, mamă, tu ! Ce slabă ești !
N-ai glas de vifor să jelești;
N-ai mîni de fer, ca fer să frîngi;
N-ai mări de lacrămi, mări să plîngi,
Nu ești de foc, la piept să-l strîngi,
Să-l încălzești !
Și tu, cel spre bătăi aprins,
Acum ești potolit și stins !
N-auzi nici trîmbițele-n văi,
Nu vezi cum sar grăbiți ai tăi
Rîdeai de moarte prin bătăi,
Dar ea te-a-nvins.
Pe piept colac de grîu de-un an
Și-n loc de galben buzdugan,
Făclii de ceară ți-am făcut
În dreapta cea fără temut,
Și-n mîna care poartă scut
Ți-au pus un ban.
Cu făclioara pe-unde treci,
Dai zare negrelor poteci
În noaptea negrului pustiu,
Iar banu-i vama peste rîu.
Merinde ai colac de grîu
Pe-un drum de veci.
Și-ntr-un coșciug de-argint te-au pus
Deplin armat, ca-n ceruri sus
Să fii [î]ntreg ce-ai fost mereu,
Să tremure sub pasu-ți greu
Albastrul cer, la Dumnezeu
Cînd vei fi dus.
Mirați și de răsuflet goi,
Văzîndu-ți chipul de război
Să steie îngerii-nlemnit;
Și orb de-al armelor sclipit,
S-alerge soarele-napoi
Spre răsărit !...
Iar cînd a fost la-nmormîntat
Toti morții parcă s-au sculat
Să-si plîngă pe ortacul lor,
Așa era de mult popor
Venit să plîngă pe-un fecior
De împărat !
Și popi, șirag, cădelnițînd
Ceteau ectenii de comind -
Și clopote, și plîns și vai,
Și-oștenii-n șir, și pas de cai
Și sfetnici și feciori de crai
Și nat de rînd.
Și mă-sa biata ! Cum gemea
Și blăstema și se izbea
Să sară-n groapă:"-L-au închis
Pe veci ! Mi-a fost și mie scris
Să mă deștept plîngînd din vis,
Din lumea mea !
Ce urmă lasă șoimii-n zbor ?
Ce urmă peștii-n apa lor ?
Să fii cît munții de voinic,
Ori cît un pumn să fii de mic,
Cărarea mea și-a tuturor
E tot nimic !
Că tot ce ești și tot ce poți,
Părere-i tot dacă socoți -
De mori tîrziu ori mori curînd,
De mori sătul, ori mori flămînd,
Totuna e ! Și rînd pe rînd
Ne ducem toți !
Eu vreau cu Fulger să rămîn !
Ah, Dumnezeu nedrept stăpîn,
M-a dușmănit trăind mereu
Și-a pizmuit norocul meu !
E un păgîn și Dumnezeu,
E un păgîn.
De ce să cred în el de-acum ?
În fața lui au toți un drum,
Ori buni, ori răi, tot un mormînt !
Nu-i nimeni drac și nimeni sfînt !
Credința-i val, iubirea vînt
Și viața fum !"
Și-a fost minune ce spunea !
Grăbit poporul cruci făcea
De mila ei, și sta-ngrozit.
Și-atunci un sfetnic a venit
Și-n fața doamnei s-a oprit
Privind la ea.
Un sfînt de-al cărui chip te temi,
Abia te-aude cînd îl chemi:
batrîn ca vremea, stîlp rămas,
Născut cu lumea într-un ceas.
El parcă-i viul parastas
Al altor vremi.
Și sprijin pe toiag cătînd
Și-ncet cu mîna ridicînd
Sprîncenele, din rostu-i rar,
Duios cuvintele răsar:
"-Nepoată dragă ! De-n zadar
Te văd plîngînd.
De cum te zbuciumi, tu te stingi
Și inima din noi o frîngi -
Ne doare c-a fost scris așa,
Ne dori mai rău, cu jalea ta:
De-aceea, doamnă, te-am ruga
Să nu mai plîngi.
Pe cer cînd soarele-i apus,
De ce să plîngi privind în sus ?
Mai bine ochii-n jos să-i pleci,
Să vezi pămîntul pe-unde treci !
El nu e mort ! Trăiește-n veci,
E numai dus.
N-am cap și chip pe toți să-i spui,
Și-aș spune tot ce știu, dar cui ?
Că de copil eu m-am luptat
În rînd cu Volbura-mpărat
Și știu pe Crivăț cel turbat
Ca țara lui.
Ce oameni ! Ce sunt cei de-acum !
Și toți s-au dus pe același drum.
Ei și-au plinit chemarea lor
Și i-am văzut murind ușor;
N-a fost nici unul plîngător
Că viața-i fum.
Zici fum ? O, nu-i adevărat.
Război e de viteji purtat !
Viața-i datorie grea
Și lașii se-ngrozesc de ea
Să aibă tot cei lași ar vrea
Pe neluptat.
De ce să-ntrebi viața ce-i ?
Așa se-ntreabă cei mișei.
Cei buni n-au vreme de gîndit
La moarte și la tînguit,
Căci plînsu-i de nebuni scornit
Și de femei !
Trăiește-ți, doamnă, viața ta !
Și-a morții lege n-o căta !
Sunt crai ce schimb-a lumii sorți,
Dar dacă mor, ce grijă porți ?
Mai simte-n urmă cineva
Că ei sunt morți ?
Dar știu un lucru mai presus
De toate cîte ți le-am spus:
Credința-n zilele de-apoi
E singura tărie-n noi,
Că multe-s tari cum credem noi
Și mîine nu-s !
Și-oricît de-amărîți să fim
Nu-i bine să ne dezlipim
De cel ce viețile le-a dat !
O fi viața chin răbdat,
Dar una știu: ea ni s-a dat
Ca s-o trăim !"
Ea n-a mai plîns, pierdut privea
La sfetnic, lung, dar nu-l vedea
Și n-a mai înțeles ce-a zis
Și nu vedea cum au închis
Sicriul alb - era un vis
Și ea-l trăia.
Senini de plînset ochii ei,
Vedea bărbați, vedea femei,
Cu spaimă multă-n jur privea.
Din mult nimic nu-nțelegea;
Și să muncea să știe, ce-i ?
Și nu putea.
I-a fulgerat deodată-n gînd
Să rîdă, căci vedea plîngînd
O lume-ntreagă-n rugăciuni.
"În fața unei gropi s-aduni
Atîta lume de nebuni !
Să mori rîzînd..."
Și clopotele-n limba lor
Plîngeau cu glas tînguitor;
Și-adînc din bubuitul frînt
Al bulgărilor de pămînt,
Vorbea un glas, un cîntec sfînt
Și nălțător.
"-Nu cerceta aceste legi,
Că ești nebun, cînd le-nțelegi !
Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea !
Ce-i pasă unei lumi întregi
De moartea mea !"
(Balade și idile 1893)
(de George Coșbuc)
În goana roibului un sol,
Cu frîu-n dinți și capul gol,
Răsare, crește-n zări venind,
Și zările de-abia-l cuprind
Și-n urmă-i corbii croncănind
Aleargă stol.
El duce regelui răspuns,
Din tabără. Și ține-ascuns
Sub straiul picurînd de ploi
Pe cel mai bun dintre eroi -
Atîta semn de la război,
Și-a fost de-ajuns!
Pe Fulger mort ! Pe-un mal străin
L-a fulgerat un braț hain !
De-argint e alb frumosu-i port,
Dar ros de sînge-i albul tort,
Și pieptul gol al celui mort
De lănci e plin.
Sărmanul crai ! Cînd l-a văzut
Și cînd de-abia l-a cunoscut,
Cu vuiet s-a izbit un pas
De spaimă-n lături și-a rămas
Cu pumnii strînși, fără de glas,
Ca un pierdut.
Să-i moară Fulger ? Poți sfărîma
Și pe-un voinic ce cuteza
Să-nalțe dreapta lui de fer
Să prindă fulgerul din cer?
Cum pier mișeii, dacă pier
Cei buni așa ?
Dar mîne va mai fi pămînt ?
Mai fi-vor toate cîte sunt ?
Cînd n-ai de-acum să mai privești
Pe cel frumos, cum însuți ești,
De dragul cui să mai trăiești,
Tu soare sfînt ?
Dar doamnă ! Suflet pustiit !
Cu părul alb și despletit
Prin largi iatacuri alerga,
Cu hohot lung ea blăstema,
Și tot palatul plin era
De plîns cumplit.
La stat și umblet slabă ce-i !
Topiți sunt ochii viorei
De-atîta văiet nentrerupt,
Și graiul stins și-obrazul supt
Și tot veștmîntul doamnei rupt
De mîna ei.
"-De dorul cui și de-al cui drag,
Să-mi plîngă sufletul pribeag,
Întreaga noaptea nedormind,
Că s-aud roibii tropotind,
Să sar din pat, s-alerg în prag,
Să te cuprind !
Nu-l dau din brațe nimănui !
Închideți-mă-n groapa lui -
Mă lași tu, Fulgere, să mor ?
Îți lași părinții-n plîns și dor ?
O, du-i cu tine, drag odor,
O, du-i, o du-i !"
Ah, mamă, tu ! Ce slabă ești !
N-ai glas de vifor să jelești;
N-ai mîni de fer, ca fer să frîngi;
N-ai mări de lacrămi, mări să plîngi,
Nu ești de foc, la piept să-l strîngi,
Să-l încălzești !
Și tu, cel spre bătăi aprins,
Acum ești potolit și stins !
N-auzi nici trîmbițele-n văi,
Nu vezi cum sar grăbiți ai tăi
Rîdeai de moarte prin bătăi,
Dar ea te-a-nvins.
Pe piept colac de grîu de-un an
Și-n loc de galben buzdugan,
Făclii de ceară ți-am făcut
În dreapta cea fără temut,
Și-n mîna care poartă scut
Ți-au pus un ban.
Cu făclioara pe-unde treci,
Dai zare negrelor poteci
În noaptea negrului pustiu,
Iar banu-i vama peste rîu.
Merinde ai colac de grîu
Pe-un drum de veci.
Și-ntr-un coșciug de-argint te-au pus
Deplin armat, ca-n ceruri sus
Să fii [î]ntreg ce-ai fost mereu,
Să tremure sub pasu-ți greu
Albastrul cer, la Dumnezeu
Cînd vei fi dus.
Mirați și de răsuflet goi,
Văzîndu-ți chipul de război
Să steie îngerii-nlemnit;
Și orb de-al armelor sclipit,
S-alerge soarele-napoi
Spre răsărit !...
Iar cînd a fost la-nmormîntat
Toti morții parcă s-au sculat
Să-si plîngă pe ortacul lor,
Așa era de mult popor
Venit să plîngă pe-un fecior
De împărat !
Și popi, șirag, cădelnițînd
Ceteau ectenii de comind -
Și clopote, și plîns și vai,
Și-oștenii-n șir, și pas de cai
Și sfetnici și feciori de crai
Și nat de rînd.
Și mă-sa biata ! Cum gemea
Și blăstema și se izbea
Să sară-n groapă:"-L-au închis
Pe veci ! Mi-a fost și mie scris
Să mă deștept plîngînd din vis,
Din lumea mea !
Ce urmă lasă șoimii-n zbor ?
Ce urmă peștii-n apa lor ?
Să fii cît munții de voinic,
Ori cît un pumn să fii de mic,
Cărarea mea și-a tuturor
E tot nimic !
Că tot ce ești și tot ce poți,
Părere-i tot dacă socoți -
De mori tîrziu ori mori curînd,
De mori sătul, ori mori flămînd,
Totuna e ! Și rînd pe rînd
Ne ducem toți !
Eu vreau cu Fulger să rămîn !
Ah, Dumnezeu nedrept stăpîn,
M-a dușmănit trăind mereu
Și-a pizmuit norocul meu !
E un păgîn și Dumnezeu,
E un păgîn.
De ce să cred în el de-acum ?
În fața lui au toți un drum,
Ori buni, ori răi, tot un mormînt !
Nu-i nimeni drac și nimeni sfînt !
Credința-i val, iubirea vînt
Și viața fum !"
Și-a fost minune ce spunea !
Grăbit poporul cruci făcea
De mila ei, și sta-ngrozit.
Și-atunci un sfetnic a venit
Și-n fața doamnei s-a oprit
Privind la ea.
Un sfînt de-al cărui chip te temi,
Abia te-aude cînd îl chemi:
batrîn ca vremea, stîlp rămas,
Născut cu lumea într-un ceas.
El parcă-i viul parastas
Al altor vremi.
Și sprijin pe toiag cătînd
Și-ncet cu mîna ridicînd
Sprîncenele, din rostu-i rar,
Duios cuvintele răsar:
"-Nepoată dragă ! De-n zadar
Te văd plîngînd.
De cum te zbuciumi, tu te stingi
Și inima din noi o frîngi -
Ne doare c-a fost scris așa,
Ne dori mai rău, cu jalea ta:
De-aceea, doamnă, te-am ruga
Să nu mai plîngi.
Pe cer cînd soarele-i apus,
De ce să plîngi privind în sus ?
Mai bine ochii-n jos să-i pleci,
Să vezi pămîntul pe-unde treci !
El nu e mort ! Trăiește-n veci,
E numai dus.
N-am cap și chip pe toți să-i spui,
Și-aș spune tot ce știu, dar cui ?
Că de copil eu m-am luptat
În rînd cu Volbura-mpărat
Și știu pe Crivăț cel turbat
Ca țara lui.
Ce oameni ! Ce sunt cei de-acum !
Și toți s-au dus pe același drum.
Ei și-au plinit chemarea lor
Și i-am văzut murind ușor;
N-a fost nici unul plîngător
Că viața-i fum.
Zici fum ? O, nu-i adevărat.
Război e de viteji purtat !
Viața-i datorie grea
Și lașii se-ngrozesc de ea
Să aibă tot cei lași ar vrea
Pe neluptat.
De ce să-ntrebi viața ce-i ?
Așa se-ntreabă cei mișei.
Cei buni n-au vreme de gîndit
La moarte și la tînguit,
Căci plînsu-i de nebuni scornit
Și de femei !
Trăiește-ți, doamnă, viața ta !
Și-a morții lege n-o căta !
Sunt crai ce schimb-a lumii sorți,
Dar dacă mor, ce grijă porți ?
Mai simte-n urmă cineva
Că ei sunt morți ?
Dar știu un lucru mai presus
De toate cîte ți le-am spus:
Credința-n zilele de-apoi
E singura tărie-n noi,
Că multe-s tari cum credem noi
Și mîine nu-s !
Și-oricît de-amărîți să fim
Nu-i bine să ne dezlipim
De cel ce viețile le-a dat !
O fi viața chin răbdat,
Dar una știu: ea ni s-a dat
Ca s-o trăim !"
Ea n-a mai plîns, pierdut privea
La sfetnic, lung, dar nu-l vedea
Și n-a mai înțeles ce-a zis
Și nu vedea cum au închis
Sicriul alb - era un vis
Și ea-l trăia.
Senini de plînset ochii ei,
Vedea bărbați, vedea femei,
Cu spaimă multă-n jur privea.
Din mult nimic nu-nțelegea;
Și să muncea să știe, ce-i ?
Și nu putea.
I-a fulgerat deodată-n gînd
Să rîdă, căci vedea plîngînd
O lume-ntreagă-n rugăciuni.
"În fața unei gropi s-aduni
Atîta lume de nebuni !
Să mori rîzînd..."
Și clopotele-n limba lor
Plîngeau cu glas tînguitor;
Și-adînc din bubuitul frînt
Al bulgărilor de pămînt,
Vorbea un glas, un cîntec sfînt
Și nălțător.
"-Nu cerceta aceste legi,
Că ești nebun, cînd le-nțelegi !
Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea !
Ce-i pasă unei lumi întregi
De moartea mea !"
(Balade și idile 1893)