Trei cântece
(de Mircea Ciobanu)
I
Cântată-n dungă zile-ntregi,
pe buze frunza de stejar
evaporează seve reci
și presimțiri de gust amar.
Cu ochii de pe roci aleg
un semn al dansului – și cânt
la pândă, și bolnav m-aplec
sub cerul care-a fost pământ
Eu însumi cânt, dar înrudit
prin umbră cu argila, jur
că umbra care înmiit
îmi poartă pașnicul contur
e-a unui rătăcit pe drum
și-a unui prins la-ntretăieri
cu îndoiala-n piept: acum
și pururi sol de nicăieri.
II
Cresc ritmic țărmuri. Păsări mor
cu timp sub aripi: albe vin
țipând cu tot cu umbra lor
deasupra holdei de pelin.
Ascult de drum, de cerul cer
sub care pieri deși nu știi
și-n frunză cântecul mi-l spun
de parcă mi l-aș aminti.
Nou cântec spun, dar neștiind
cât sunet pot să mai străbat
prin muchia ei încercuind
un rest fragil de cer filtrat –
de teamă să n-o sfâșii tac
și-ncerc solarul ei secret
prin care văd cum se desfac
nervuri de arbore-schelet.
III
Cețuri inutil se pierd,
șerpi în grote vechi se-nchid;
în dihori pătrund incert
seve aspre de oxid.
O, pe buze de mi-ar sta
frunza veștedei păduri.
Soarele-nghețat în ea
cade mort dintre nervuri.
O, tain al iernii. Plec,
dar mă-ntâmpină pe drum
gresii moi în care dorm
crabi de var și melci de scrum;
plec, dar gresii moi din mers
la auz le duc – și-n schimb
din lăuntru, tot mai șters,
frunza cărui anotimp?
Din volumul „Imnuri pentru nesomnul cuvintelor”, 1966
(de Mircea Ciobanu)
I
Cântată-n dungă zile-ntregi,
pe buze frunza de stejar
evaporează seve reci
și presimțiri de gust amar.
Cu ochii de pe roci aleg
un semn al dansului – și cânt
la pândă, și bolnav m-aplec
sub cerul care-a fost pământ
Eu însumi cânt, dar înrudit
prin umbră cu argila, jur
că umbra care înmiit
îmi poartă pașnicul contur
e-a unui rătăcit pe drum
și-a unui prins la-ntretăieri
cu îndoiala-n piept: acum
și pururi sol de nicăieri.
II
Cresc ritmic țărmuri. Păsări mor
cu timp sub aripi: albe vin
țipând cu tot cu umbra lor
deasupra holdei de pelin.
Ascult de drum, de cerul cer
sub care pieri deși nu știi
și-n frunză cântecul mi-l spun
de parcă mi l-aș aminti.
Nou cântec spun, dar neștiind
cât sunet pot să mai străbat
prin muchia ei încercuind
un rest fragil de cer filtrat –
de teamă să n-o sfâșii tac
și-ncerc solarul ei secret
prin care văd cum se desfac
nervuri de arbore-schelet.
III
Cețuri inutil se pierd,
șerpi în grote vechi se-nchid;
în dihori pătrund incert
seve aspre de oxid.
O, pe buze de mi-ar sta
frunza veștedei păduri.
Soarele-nghețat în ea
cade mort dintre nervuri.
O, tain al iernii. Plec,
dar mă-ntâmpină pe drum
gresii moi în care dorm
crabi de var și melci de scrum;
plec, dar gresii moi din mers
la auz le duc – și-n schimb
din lăuntru, tot mai șters,
frunza cărui anotimp?
Din volumul „Imnuri pentru nesomnul cuvintelor”, 1966