Regina Ostrogoților
(de George Coșbuc)
Jalnic vîjîie prin noapte glasul codrilor de brad,
Ploaia cade-n repezi picuri, repezi fulgerele cad.
În castelul de pe stîncă, la fereastra solitară,
Stă pe gînduri o femeie și privește-n noapte-afară.
Al ei suflet e furtună, noapte e gîndirea ei -
Astăzi ea e pusă-n rîndul celor mai de jos femei!
E regina ostrogotă! Dar în turn aici e roabă;
Lacrămile-n ochii palizi îi sunt singura podoabă.
În tăcerea din odaie-i întra cruntul Teodat,
Ea se-ntoarce tristă, blîndă: - "Tu-mi ești rege și bărbat.
M-ai privit întotdeauna ca pe-o piedică din cale,
Pentru ce-mi ascunzi de-a pururi taina gîndurilor tale?
M-ai închis aici în lanțuri; am răbdat în chip pagîn,
Și mi-am zis: El are dreptul! Mi-e bărbat și mi-e stăpîn.
Mi-ai ucis pe-ntîiul sfetnic și rîdeai că lumea plînge
Cînd de barba lui căruntă spada ți-o ștergeai de sînge.
Și-am tăcut, zicîndu-mi iarăși: El a fost supusul tău,
De-a făcut vrun rău, tu rege, trebuie să curmi ce-i rău.
Mi-ai luat apoi copilul să-l ucizi! Și-am zis: E bine!
Tu-i ești tată și ai dreptul peste fiul meu ca mine.
Dar el nu era al nostru, el era al țării-ntregi,
N-ai ucis în el un rege, ai ucis un șir de regi.
Vii, acum trimis de alții, vii să scapi și de regina,
Teodat, îți temi domnia! O s-o pierzi, a cui e vina?
Am putut să fac revoltă, ori pe-ascuns să te omor,
N-am făcut-o, că mi-e milă! Nu de tine, de popor!
Tu erai un om de luptă, fără rang și fără nume,
Eu ți-am dat coroana țării, să te fac stăpîn pe-o lume.
Și-acum asta-i răsplătirea ce mi-o dai?... E tot atît!
Dacă moartea mea ți-ajută, vino, strînge-mă de gît.
Pe femeia pusă-n lanțuri n-o ucizi, că-i mișelie!
Pe regină ai tot dreptul s-o ucizi, că-ți e soție!"
Nobilă, cu ochi de flăcări, ea privește-n fața-i drept.
Și, zicînd, desface haina de pe tînărul ei piept.
Iar mișelul stă, se uită, dă apoi; și grabnic undă
Sîngelui țîșni din rană; și-a căzut Amalasunda.
Și plecat peste cadavru, el cu ochi de idiot
A-nvîrtit pumnalu-n carne să se scurgă viul tot.
A deschis apoi fereastra, și pe colțuroasa stîncă
Hohotind a-mpins cadavrul în prăpastia adîncă.
Surd vuia prin codri vîntul, brazii se-ndoiau de vînt,
Urletul suna sinistru ca un urlet de mormînt.
Parcă negrele blesteme și le-amestecau haotic
Mii de glasuri, țara toată, tot poporul ostrogotic.
Teodat, tu rîzi! Dar moarta cea lipsită de sicriu
Își va răscula poporul, să te sfîșie de viu!
(de George Coșbuc)
Jalnic vîjîie prin noapte glasul codrilor de brad,
Ploaia cade-n repezi picuri, repezi fulgerele cad.
În castelul de pe stîncă, la fereastra solitară,
Stă pe gînduri o femeie și privește-n noapte-afară.
Al ei suflet e furtună, noapte e gîndirea ei -
Astăzi ea e pusă-n rîndul celor mai de jos femei!
E regina ostrogotă! Dar în turn aici e roabă;
Lacrămile-n ochii palizi îi sunt singura podoabă.
În tăcerea din odaie-i întra cruntul Teodat,
Ea se-ntoarce tristă, blîndă: - "Tu-mi ești rege și bărbat.
M-ai privit întotdeauna ca pe-o piedică din cale,
Pentru ce-mi ascunzi de-a pururi taina gîndurilor tale?
M-ai închis aici în lanțuri; am răbdat în chip pagîn,
Și mi-am zis: El are dreptul! Mi-e bărbat și mi-e stăpîn.
Mi-ai ucis pe-ntîiul sfetnic și rîdeai că lumea plînge
Cînd de barba lui căruntă spada ți-o ștergeai de sînge.
Și-am tăcut, zicîndu-mi iarăși: El a fost supusul tău,
De-a făcut vrun rău, tu rege, trebuie să curmi ce-i rău.
Mi-ai luat apoi copilul să-l ucizi! Și-am zis: E bine!
Tu-i ești tată și ai dreptul peste fiul meu ca mine.
Dar el nu era al nostru, el era al țării-ntregi,
N-ai ucis în el un rege, ai ucis un șir de regi.
Vii, acum trimis de alții, vii să scapi și de regina,
Teodat, îți temi domnia! O s-o pierzi, a cui e vina?
Am putut să fac revoltă, ori pe-ascuns să te omor,
N-am făcut-o, că mi-e milă! Nu de tine, de popor!
Tu erai un om de luptă, fără rang și fără nume,
Eu ți-am dat coroana țării, să te fac stăpîn pe-o lume.
Și-acum asta-i răsplătirea ce mi-o dai?... E tot atît!
Dacă moartea mea ți-ajută, vino, strînge-mă de gît.
Pe femeia pusă-n lanțuri n-o ucizi, că-i mișelie!
Pe regină ai tot dreptul s-o ucizi, că-ți e soție!"
Nobilă, cu ochi de flăcări, ea privește-n fața-i drept.
Și, zicînd, desface haina de pe tînărul ei piept.
Iar mișelul stă, se uită, dă apoi; și grabnic undă
Sîngelui țîșni din rană; și-a căzut Amalasunda.
Și plecat peste cadavru, el cu ochi de idiot
A-nvîrtit pumnalu-n carne să se scurgă viul tot.
A deschis apoi fereastra, și pe colțuroasa stîncă
Hohotind a-mpins cadavrul în prăpastia adîncă.
Surd vuia prin codri vîntul, brazii se-ndoiau de vînt,
Urletul suna sinistru ca un urlet de mormînt.
Parcă negrele blesteme și le-amestecau haotic
Mii de glasuri, țara toată, tot poporul ostrogotic.
Teodat, tu rîzi! Dar moarta cea lipsită de sicriu
Își va răscula poporul, să te sfîșie de viu!