După furtună (sonet)
(de Panait Cerna) Nu se mai luptă crengile-ntre ele, La țărmuri barca nu se mai frământă- Oștiri de valuri, ce sălbatec cântă, Nu-și mai arată pumnii către stele... Din nori apare luna, ca o sfântă, Gonind din lume visurile rele... Pădurile, cu stropi pe rămurele, În strai de diamante se-nvestmântă. În lung și-n larg - tăcere și lumină... Natura se-oglindește-n ea, senină, Uimită de schimbarea ei la față. Al lumii geniu, împăcat cu sine, Se odihnește-o clipă pe ruine, Visând o nouă formă de viață. |