Când-amintirile
(de Mihai Eminescu)
Când amintirile-n trecut
Încearcã sã mã cheme,
Pe drumul lung și cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.
Deasupra casei tale ies
Și azi aceleași stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduioșãrii mele.
Și peste arbori resfirați
Rãsare blânda lunã,
Ce ne gãsea îmbrãțișați
Șoptindu-ne-mpreunã.
A noastre inimi își jurau
Credințã pe toți vecii,
Când pe cãrãri se scuturau
De floare liliecii.
Putut-au oare-atâta dor
În noapte sã se stingã,
Când valurile de izvor
N-au încetat sã plângã,
Când luna trece prin stejari
Urmând mereu în cale-și,
Când ochii tãi, tot încã mari,
Se uitã dulci și galeși?
1883
(de Mihai Eminescu)
Când amintirile-n trecut
Încearcã sã mã cheme,
Pe drumul lung și cunoscut
Mai trec din vreme-n vreme.
Deasupra casei tale ies
Și azi aceleași stele,
Ce-au luminat atât de des
Înduioșãrii mele.
Și peste arbori resfirați
Rãsare blânda lunã,
Ce ne gãsea îmbrãțișați
Șoptindu-ne-mpreunã.
A noastre inimi își jurau
Credințã pe toți vecii,
Când pe cãrãri se scuturau
De floare liliecii.
Putut-au oare-atâta dor
În noapte sã se stingã,
Când valurile de izvor
N-au încetat sã plângã,
Când luna trece prin stejari
Urmând mereu în cale-și,
Când ochii tãi, tot încã mari,
Se uitã dulci și galeși?
1883