parabolă
(de Mircea Ivănescu)
și totuși îmi amintesc – într-o dimineață ca asta de acum
am fost într-un oraș până atunci necunoscut – m-am dus
pe o stradă, undeva la o periferie, într-un loc sufletesc adus
din spate, ca o pisică speriată – și acolo, în fum
de iarnă cu cețuri nedeslușite, am stat în picioare
la o masă înaltă, și mi-am făcut socotelile sufletești. (ea
pe vremea aceea nu exista).
afară era moină, urâtă și o mare,
din totdeauna știută, zădărnicie. îmi spuneam,
n-am să mai trec niciodată de locul acesta de aici,
cu mese înalte, cu oameni străini, care nici
nu mă iau în seamă – și, într-adevăr, aveam
să văd mai târziu că avea să fie așa.
ea însăși, chiar dacă acuma fiind, e ca și cum nici n-ar exista.
Din „versuri vechi, nouă”
(de Mircea Ivănescu)
și totuși îmi amintesc – într-o dimineață ca asta de acum
am fost într-un oraș până atunci necunoscut – m-am dus
pe o stradă, undeva la o periferie, într-un loc sufletesc adus
din spate, ca o pisică speriată – și acolo, în fum
de iarnă cu cețuri nedeslușite, am stat în picioare
la o masă înaltă, și mi-am făcut socotelile sufletești. (ea
pe vremea aceea nu exista).
afară era moină, urâtă și o mare,
din totdeauna știută, zădărnicie. îmi spuneam,
n-am să mai trec niciodată de locul acesta de aici,
cu mese înalte, cu oameni străini, care nici
nu mă iau în seamă – și, într-adevăr, aveam
să văd mai târziu că avea să fie așa.
ea însăși, chiar dacă acuma fiind, e ca și cum nici n-ar exista.
Din „versuri vechi, nouă”