Moartea
(de Horia Furtună)
Moartea e o căruță care merge-ncet,
Scrâșnește din lemn, trosnește din schelet,
Scârțâie din roți,
Vine pe rând, pentru toți.
Trece așa de ani şi ani,
Prin praf şi bolovani,
Şi pleacă tot încet, prin noroi, pe caldarâm,
Spre alt tărâm.
Când i se aud osiile, oasele,
Se-nchid porțile și casele ;
Copiii îşi coboară zmeiele,
Cerul își stinge curcubeiele,
Rufele se strâng,
Cântecele și jocurile se frâng,
Mamele şi bunicile plâng.
Azi trece iarăși căruța morții,
Câinele nu latră în dosul porții,
Nu se aud dulăii,
Nici cobea cucuvăii.
Pe strada tăcută
Cresc spaime, înghețuri şi cucută,
Floarea-soarelui se-apleacă spre pământ,
Porumbeii s-au topit în vânt.
Soarele privește, în trei suliţi ;
Căruța morții trece pe uliți.
Coteşte, se-opreşte.
Teama creşte...
Se urneşte şi iar porneşte.
Căruța fără cai, fără vizitiu, fără bici
Vine aici.
E pe strada noastră!
Capetele fug de la fereastră.
Nu se mai aude nici un scârțâit.
S-a oprit !
Moartea a pus mâna pe clanţa de la poartă.
E pentru mine ! Gândul spre mine o poartă !
Unde e copilul care-am fost odată,
Să-mi dea mânuța lui curată,
Să fugim, prin fundul curții, spre vecini,
Să sar gardul, să mă ascund printre coacăze şi mărăcini,
Cât mai pitit,
Cât mai ferit.
Cât mai departe,
Să scap
de moarte,
Să scap de moarte!
Vine !
E pentru mine !
Bate la uşă, bate,
N-o lăsa să intre, frate!
Iată! Ceasul la care o viață întreagă m-am gândit
A sosit!
Fie !
Intră, de mult aşteptată stafie !
Inima mi s-a oprit în piept.
Te aștept!
În sfîrşit,
Lumina mea a asfinţit !
Voi pleca și eu
Spre voile lui Dumnezeu,
Pe drumul pe care au plecat și mama și tata…
Sunt gata !
Antologia poeziei simboliste româneşti
(de Horia Furtună)
Moartea e o căruță care merge-ncet,
Scrâșnește din lemn, trosnește din schelet,
Scârțâie din roți,
Vine pe rând, pentru toți.
Trece așa de ani şi ani,
Prin praf şi bolovani,
Şi pleacă tot încet, prin noroi, pe caldarâm,
Spre alt tărâm.
Când i se aud osiile, oasele,
Se-nchid porțile și casele ;
Copiii îşi coboară zmeiele,
Cerul își stinge curcubeiele,
Rufele se strâng,
Cântecele și jocurile se frâng,
Mamele şi bunicile plâng.
Azi trece iarăși căruța morții,
Câinele nu latră în dosul porții,
Nu se aud dulăii,
Nici cobea cucuvăii.
Pe strada tăcută
Cresc spaime, înghețuri şi cucută,
Floarea-soarelui se-apleacă spre pământ,
Porumbeii s-au topit în vânt.
Soarele privește, în trei suliţi ;
Căruța morții trece pe uliți.
Coteşte, se-opreşte.
Teama creşte...
Se urneşte şi iar porneşte.
Căruța fără cai, fără vizitiu, fără bici
Vine aici.
E pe strada noastră!
Capetele fug de la fereastră.
Nu se mai aude nici un scârțâit.
S-a oprit !
Moartea a pus mâna pe clanţa de la poartă.
E pentru mine ! Gândul spre mine o poartă !
Unde e copilul care-am fost odată,
Să-mi dea mânuța lui curată,
Să fugim, prin fundul curții, spre vecini,
Să sar gardul, să mă ascund printre coacăze şi mărăcini,
Cât mai pitit,
Cât mai ferit.
Cât mai departe,
Să scap
de moarte,
Să scap de moarte!
Vine !
E pentru mine !
Bate la uşă, bate,
N-o lăsa să intre, frate!
Iată! Ceasul la care o viață întreagă m-am gândit
A sosit!
Fie !
Intră, de mult aşteptată stafie !
Inima mi s-a oprit în piept.
Te aștept!
În sfîrşit,
Lumina mea a asfinţit !
Voi pleca și eu
Spre voile lui Dumnezeu,
Pe drumul pe care au plecat și mama și tata…
Sunt gata !
Antologia poeziei simboliste româneşti