Te duci…
(de Mihai Eminescu)
Te duci și ani de suferințã
N-or sã te vazã ochi-mi triști,
Înamorați de-a ta ființã,
De cum zâmbești, de cum te miști.
Si nu e blând ca o poveste
Amorul meu cel dureros,
Un demon sufletul tãu este
Cu chip de marmurã frumos.
În fațã farmecul palorii
Și ochi ce scânteie de vii,
Sunt umezi înfiorãtorii
De lingușiri, de viclenii.
Când mã atingi, eu mã cutremur,
Tresar la pasul tãu, când treci,
De-al genei tale gingaș tremur
Atârnã viața mea de veci.
Te duci și rãu n-o sã-mi mai parã
De-acum de ziua cea de ieri,
Cã nu am fost victimã iarã
Neînduratelor dureri.
C-auzu-mi n-o sã-l mai întuneci
Cu-a gurii dulci suflãri fierbinți,
Pe frunte-mi mâna n-o s-o luneci
Ca sã mã faci sã-mi ies din minți.
Puteam numiri defãimãtoare
În gândul meu sã-ți iscodesc,
Și te uram cu-nverșunare,
Te blãstemam - cãci te iubesc.
De-acum nici asta nu-mi rãmâne
Și n-o sã am ce blãstema,
Ca azi va fi ziua de mâne,
Ca mâni toți anii s-or urma -
O toamnã, care întârzie
Pe-un istovit și trist izvor;
Deasupra-i frunzele pustie -
A mele visuri care mor.
Viața-mi pare-o nebunie
Sfârșitã fãr-a fi-nceput,
În toatã neagra vecinicie
O clipã-n brațe te-am ținut.
De-atunci, pornind a lui aripe,
S-a dus pe veci norocul meu -
Redã-mi comoara unei clipe
Cu ani de pãrere de rãu!
1879
(de Mihai Eminescu)
Te duci și ani de suferințã
N-or sã te vazã ochi-mi triști,
Înamorați de-a ta ființã,
De cum zâmbești, de cum te miști.
Si nu e blând ca o poveste
Amorul meu cel dureros,
Un demon sufletul tãu este
Cu chip de marmurã frumos.
În fațã farmecul palorii
Și ochi ce scânteie de vii,
Sunt umezi înfiorãtorii
De lingușiri, de viclenii.
Când mã atingi, eu mã cutremur,
Tresar la pasul tãu, când treci,
De-al genei tale gingaș tremur
Atârnã viața mea de veci.
Te duci și rãu n-o sã-mi mai parã
De-acum de ziua cea de ieri,
Cã nu am fost victimã iarã
Neînduratelor dureri.
C-auzu-mi n-o sã-l mai întuneci
Cu-a gurii dulci suflãri fierbinți,
Pe frunte-mi mâna n-o s-o luneci
Ca sã mã faci sã-mi ies din minți.
Puteam numiri defãimãtoare
În gândul meu sã-ți iscodesc,
Și te uram cu-nverșunare,
Te blãstemam - cãci te iubesc.
De-acum nici asta nu-mi rãmâne
Și n-o sã am ce blãstema,
Ca azi va fi ziua de mâne,
Ca mâni toți anii s-or urma -
O toamnã, care întârzie
Pe-un istovit și trist izvor;
Deasupra-i frunzele pustie -
A mele visuri care mor.
Viața-mi pare-o nebunie
Sfârșitã fãr-a fi-nceput,
În toatã neagra vecinicie
O clipã-n brațe te-am ținut.
De-atunci, pornind a lui aripe,
S-a dus pe veci norocul meu -
Redã-mi comoara unei clipe
Cu ani de pãrere de rãu!
1879