Missa solemnis
(de Mihai Ursachi)
I
Și nu se mai aude... Prin vaste nebuloase
Mai rătăcesc departe, stinghere și disperse,
Ca niște fluturi-îngeri; nici semn nu mai rămase,
Și căile-s pierdute, pe care totuși merse.
„Se-aprinde și se stinge mereu după măsură.”
O, nu se va aprinde nicicând și nicăirea
Întocmai ca aceea de sfântă și de pură,
Cum nu s-a mai aprinde în sufletu-mi iubirea...
...................................................................
La ce să se jelească aceea ce-a fost ceară
Obscură și inertă, sortită consumării,
Când razele plecate din sine în afară
Lumină sunt și viață, din moartea lumânării?
Spre lacul perfecțiunii duc drumurile sfinte,
Și pânza lui subțire cu-a cerului e una,
Pe care delirează febrilă și fierbinte
Corabia, nebuna.
Acolo se aude. Concentricele valuri
Emise dintru sine spre tainicele sfere,
Chemate sunt la sine din lacul fără maluri
Situat la înălțime, umbrit de conifere.
II
În pânzele apei se înfășoară
Cu funii de raze la cer se pogoară
În limpede groapă
Săpată în apă.
Deasupra lui zac rânduri de lespezi străvezii
Cioplite din cristaluri albastre-așa de clare,
Încât nici nu există: pe ultima-n tării
Clipește-ncrustată hipnotic Ursa mare.
III
Făclii din ceara vieții aprindeți, și cunună
De chiparos și laur gătiți pentru-necatul
Ce cârmuie prin stele Corabia nebună.
Până-n înaltul apei i-atât de-adânc întinsul,
Bătăile de clopot abia dacă-l străbatu-l,
Ca zvonul sărbătorii s-ajungă pân’ la dânsul...
Din antologia „Acești mari poeți mici” alcătuită de Mihai Rădulescu
(de Mihai Ursachi)
I
Și nu se mai aude... Prin vaste nebuloase
Mai rătăcesc departe, stinghere și disperse,
Ca niște fluturi-îngeri; nici semn nu mai rămase,
Și căile-s pierdute, pe care totuși merse.
„Se-aprinde și se stinge mereu după măsură.”
O, nu se va aprinde nicicând și nicăirea
Întocmai ca aceea de sfântă și de pură,
Cum nu s-a mai aprinde în sufletu-mi iubirea...
...................................................................
La ce să se jelească aceea ce-a fost ceară
Obscură și inertă, sortită consumării,
Când razele plecate din sine în afară
Lumină sunt și viață, din moartea lumânării?
Spre lacul perfecțiunii duc drumurile sfinte,
Și pânza lui subțire cu-a cerului e una,
Pe care delirează febrilă și fierbinte
Corabia, nebuna.
Acolo se aude. Concentricele valuri
Emise dintru sine spre tainicele sfere,
Chemate sunt la sine din lacul fără maluri
Situat la înălțime, umbrit de conifere.
II
În pânzele apei se înfășoară
Cu funii de raze la cer se pogoară
În limpede groapă
Săpată în apă.
Deasupra lui zac rânduri de lespezi străvezii
Cioplite din cristaluri albastre-așa de clare,
Încât nici nu există: pe ultima-n tării
Clipește-ncrustată hipnotic Ursa mare.
III
Făclii din ceara vieții aprindeți, și cunună
De chiparos și laur gătiți pentru-necatul
Ce cârmuie prin stele Corabia nebună.
Până-n înaltul apei i-atât de-adânc întinsul,
Bătăile de clopot abia dacă-l străbatu-l,
Ca zvonul sărbătorii s-ajungă pân’ la dânsul...
Din antologia „Acești mari poeți mici” alcătuită de Mihai Rădulescu