Percheziție
(de Constantin-Aurel Dragodan)
E toamnă, și e noapte, și e ploaie.
A curs în curte cerul, poloboc.
Prin mari băltoace, deținuții, droaie,
Desfac boccelele ca la talcioc.
Un temnicer, cu mațele pestrițe,
Se leagănă pe lângă osândiți
Și grohăie – obezul cu petlițe:
“Cătați-i bine, c-ăștia e bandiți!”
Și, rând pe rând, trosnesc din cusături
Cămăși și uniforme învechite.
Ce cad apoi, în zloată și lături,
Ca niște șoimi cu aripi jumulite.
Și-n timp ce rup, căci ăsta-i scopul lor,
Mai zice unu-o vorbă cu piper:
“Ce-ai fost tu, mă banditule?” “Maior.”
“Dar tu?” “Episcop.” “Și-ăl’lalt?” “Inginer.”
Rămași în pielea goală, cum e ‘bine’,
Un dans grotesc, cu surle, se pornește,
“Mai sus piciorul! Lasă-te pe vine!
Arată ce-ai în gură și-ntre dește!”
Se răsucesc pe un călcâi, ușor,
Ca și marionetele pe ață.
Episcopul, pe semne-ncepător,
Căzu în fund, ba un boboc de rață.
Apoi când scotocite fură toate
- Căscată, zic, și cuta cea din urmă –
Mânați cu pumni, cu cizme și cu boate,
Spre poarta neagră se-mbulzesc în turmă.
Iar de la subsuoara care strânge
Legăturici cu boarfe ude leoarcă,
Pe trupuri goale, lacrimi grele parcă,
De umilință, curg, și stropi de sânge.
Și înghițiți de gura grea de iad,
Sfâșietor, un urlet se ridică,
În tobele ciomegelor ce cad
Și-un glas țipând: “Omoară-l, Ivănicăăă!!!”
Jilava, 1952
Din antologia “Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu
(de Constantin-Aurel Dragodan)
E toamnă, și e noapte, și e ploaie.
A curs în curte cerul, poloboc.
Prin mari băltoace, deținuții, droaie,
Desfac boccelele ca la talcioc.
Un temnicer, cu mațele pestrițe,
Se leagănă pe lângă osândiți
Și grohăie – obezul cu petlițe:
“Cătați-i bine, c-ăștia e bandiți!”
Și, rând pe rând, trosnesc din cusături
Cămăși și uniforme învechite.
Ce cad apoi, în zloată și lături,
Ca niște șoimi cu aripi jumulite.
Și-n timp ce rup, căci ăsta-i scopul lor,
Mai zice unu-o vorbă cu piper:
“Ce-ai fost tu, mă banditule?” “Maior.”
“Dar tu?” “Episcop.” “Și-ăl’lalt?” “Inginer.”
Rămași în pielea goală, cum e ‘bine’,
Un dans grotesc, cu surle, se pornește,
“Mai sus piciorul! Lasă-te pe vine!
Arată ce-ai în gură și-ntre dește!”
Se răsucesc pe un călcâi, ușor,
Ca și marionetele pe ață.
Episcopul, pe semne-ncepător,
Căzu în fund, ba un boboc de rață.
Apoi când scotocite fură toate
- Căscată, zic, și cuta cea din urmă –
Mânați cu pumni, cu cizme și cu boate,
Spre poarta neagră se-mbulzesc în turmă.
Iar de la subsuoara care strânge
Legăturici cu boarfe ude leoarcă,
Pe trupuri goale, lacrimi grele parcă,
De umilință, curg, și stropi de sânge.
Și înghițiți de gura grea de iad,
Sfâșietor, un urlet se ridică,
În tobele ciomegelor ce cad
Și-un glas țipând: “Omoară-l, Ivănicăăă!!!”
Jilava, 1952
Din antologia “Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu