Sonet (Exodul)
(de Alexandru Gherghel)
Spre port, încet, trec carele-ncărcate,
și gloatele, în jurul lor, tăcute,
Conduc iluziile prefăcute
În scrum de vis, în vise sfărâmate...
E-un trist convoi de gânduri abătute,
Peregrinaj spre ţărmuri fermecate,
Exodul sufletelor exaltate
De poezia vremilor trecute !...
Se duc, ca stolurile călătoare,
Când ultimul refren în inimi moare,
Să regăsească tainic, învierea,
În depărtări ce cheamă, cu tăcerea,
Cu veşnicul necunoscut din ele.
Şi năvile pornesc pe drum de stele.
(de Alexandru Gherghel)
Spre port, încet, trec carele-ncărcate,
și gloatele, în jurul lor, tăcute,
Conduc iluziile prefăcute
În scrum de vis, în vise sfărâmate...
E-un trist convoi de gânduri abătute,
Peregrinaj spre ţărmuri fermecate,
Exodul sufletelor exaltate
De poezia vremilor trecute !...
Se duc, ca stolurile călătoare,
Când ultimul refren în inimi moare,
Să regăsească tainic, învierea,
În depărtări ce cheamă, cu tăcerea,
Cu veşnicul necunoscut din ele.
Şi năvile pornesc pe drum de stele.