Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei


I. M. Rașcu (1890 - 1971)

Pastel marin
Sirenele
Statuile albastre
Livezi
Sub bolți de vis
Plecare
De profundis
Amintirile
Felinarul



         Pastel marin

Deasupra turnurilor negre, peste coloane și clădiri,
Planează doruri efemere și Eol plânge-n aiurare...
Visează portul prins în vraja firmamentalei străluciri
... Ca-n filme cenușii și triste plutesc corăbiile-n zare.

Din temple, ca din vis, răsună un cânt de rugă, vibrător...
Seninul plânge lacrimi calde, licăritoare și divine...
Bizare păsări colorate spre ceruri strigă cobitor,
Rotesc sub bolțile sonore și-adorm prin antice ruine.

Pe stânci de marmură spumată, în largul mărei luminat,
Apar castele ca din basme, grădini și pomi cu fructe blonde...
... o barcă goală rătăcește pe-albastrul val imaculat,
ca o supremă salvatoare, plutind spre pânze vagabonde.

Și totul parcă-n vis trăiește, un vis al unei minți bolnave,
Evocatoare de ruine, de mări, de temple și de nave...
... Răsună clopote departe, ca de prin sfere planetare...
... Ca-n filme cenușii și triste plutesc corăbiile-n zare.

Din volumul „Sub cupole de vis”, 1913

La inceputul paginii


         Sirenele

Sirenele pe luciul mărei calme,
Când seara-și plânge veșnica-i durere,
Plutesc ușor spre zarea-ndoliată – 
Gigantici fulgi desprinși din alte sfere.

Plutesc ușor, și-n părul lor de zâne,
Ce le-nveșmântă-n haină de mătasă,
Își joacă luna stinsele-i reflexe
Și-n ochii lor tot farmecul își lasă.

Apoi pe stânci blănite-n spumă albă
Șoptesc târziu, cu drag înlănțuite,
Și fragede cântări spre cerul nopței
Înalță-n taina firei adormite.

Și cântul lor trezește marea-ntinsă,
Când spre-nălțimi eterice se stinge,
Căci plâng pe țărm pădurile virgine
Și plânge valul ce de val se-atinge.

Și cântul lor răscoală firea-ntreagă,
Cufundă mari corăbii în abisuri,
Corăbii ce porniseră în larguri
Cu pomi de aur și grădini de visuri.

Distruge tot, și tristele catarguri
Plutesc mai merge ca pe ceruri norii...
... Și-atunci, privind spre stâncile vrăjite,
Se duc atrași spre-adâncuri călătorii...

Din volumul „Sub cupole de vis”, 1913

La inceputul paginii


         Statuile albastre

Statuile albastre, în parcul prins de ceață,
Prin lacrimile lunei fantastic strălucesc....
Și singur printre ele doar eu mai rătăcesc
Și-n farmecul de noapte privirea lor mă-ngheață.

Aleele deșarte, ca brațe iubitoare,
Molatec le alintă, le-adorm în dezmierdări...
Și ca un suflu tainic al stinsei depărtări
Le-nvăluie zefirul cu-arome-adormitoare.

Viorile din crânguri suspină-o melodie.
Orchestrele din lacuri le-ngână aiurit;
Sub cercul cu flori de-aur, pictat de-un răsărit,
Răsună ca din basme a nopței simfonie.

Stautile veghează și-ascultă-n parc cum cântă – 
Când luna arde-n aer – nespusele splendori,
Povestea repetată din noapte pânâ-n zori,
Ce spune de-o vieață și de-o iubire sfântă.

... Mereu lumina ninge; aleele sihastre
Se pierd alene-n patul de iarbă-mbălsămat
Și-n noaptea gânditoare, prin parcul fermecat,
Doar luna lung sărută statuile albastre.

Din volumul „Sub cupole de vis”, 1913

La inceputul paginii


         Livezi

Ca-n văi de paradise în vis întrezărite,
Pășesc pe verzi velințe crestate de cărări...
Pe trupu-mi plouă pomii cu brațele dospite
Și-absorb ale luminei tiranice chemări.

Se coace vara-n aer... și lin, ca pe conducte,
Se urcă-n țevi de ramuri, ce-nfig în zare căngi,
A brazdei sevă caldă, vibrând sub coji de fructe...
Și seva se bulbucă la capte de crăngi.

Și-atunci țâșnesc din ale frunzișului unghere
Gutui ce-atârnă crude, greoi, ca pline pungi,
Sau pere – inimi roșii – sau pumnii rotunzi de mere
Și prune ce par picuri albastre și prelungi.

Având aceeași formă ca șipote de munte,
Din arbori frunza-și cerne izvor de sunte slab...
Aș vrea ca pururi note să-mi susure pe frunte
Și foșnetul livezei să-l sorb ca de pe jgheab.

Colori, stropind spre-azururi avânturi de drapele,
O, fructe dulci, pomana pământului iubit,
Contururi de lumină – umflate ca vântrele – 
Pe care ochi de Evă și Adam s-au odihnit,

O, fructe vii, cu linii armonice, eterne,
Cu grațiile pure și-aspectul feminin,
În voi mi-ngrop făptura ca-n puful unei perne
Și sufletul la-a voastră mireasmă mi-l închin.

Mușcând din carnea voastră, spre anteduleviene
Epoci mereu mă poartă senzațiile pure...
Mă simt cum, gol și liber, pe pajiști de poiene
Alerg și cum în fiare arunc cu steiuri sure.

Simt zumzetul de-albine de-atunci cum mă-mpresoară,
Și vântul ce șoptește, și aerul de-atunci,
Și freamătul de frunze cântând ca o vioară,
Și sprintenele pasări certându-se prin lunci...

Livezi fecunde, vaste livezi de pomi ticsite,
Cu fructe care-atârnă ca mii de stalactite,
Livezi, sonore temple cu zvelte colonade,
Cu trunchiuri ce par tuburi de orgă – cu arcade,
Livezi, în pâlcuri dese pe lume semănate
Să recitați poeme de primitvitate,

Mă culc sub bolta voastră de-nalt cavou cu soare
Și beat de pribegia prin spațiu și prin vreme,
Aștept să plângă-n ochiia stelelor paloare
Și-ncet s-adorm sub cerul candidelor poeme.

Din volumul „Neliniști”, 1927

La inceputul paginii


         Sub bolți de vis

Plutesc ușoare
miresme dulci
de flori rozalbe...
Bănuți de soare,
sub bolți de vis,
atârnă-n salbe.

Catolic templu
umil și trist
exală cânturi...
Pe zid contemplu
icoane vechi...
Și-n albe-vânturi

pribeagu-mi gând
se-nalță lin
pe note grave
și-ascult plângând
înfiripări
de rugi suave.

Prelungi drapele
cu sfinți ciudați
par vii cascade – 
pustii vântrele
pe mări de-argint
când noaptea cade.

Pornesc cu vântul
acorduri grele
de bronz pribeag
și pe mormântul
atât trupuri
dansează vag.

Cu-aripi sfioase
imagini dragi
planează-n taină:
visări duioase,
iluzii mii
te-mbracă-n haină

multicoloră
de moi
și fermecate – 
o auroră
pe zări pustii
de mări pictate.

Din volumul „Neliniști”, 1927

La inceputul paginii


         Plecare

     Amour de terre lointaine,
     Par vous j’ai le coeur dolent...
     Jofroi Rudel

Mă duc, plec, îmi iau zborul,
Sufletul meu nu știe ce e valea, ce e priporul.
Pe șine de drumuri-de-fier, lungi și grele,
Mă duc cu flacară inimei mele,
Mă duc cu flacăra inimei mele,
Să luminez, ca faruri de automobil, cărările...
Aș vrea să străbat parcă văzduhurile, mările,
Să-mi regăsesc avântul și speranța...
În depărtări îmi surâde Franța, Franța...
Spre ea îmi îndrept brațele larg deschise,
Trecutul îmi zâmbește trist, ca niște vise...
Îl voi uita? Nu vrea să știu. Azi îmi împânt
Toată ființa rănită, în luminoase zări:
Nu voi mai vedea, un timp, popușoiul legănându-se-n vânt,
Și nici soldați murdari blând prin gări.

Din volumul „Renunțările luminoase”, 1939

La inceputul paginii


         De profundis

Prea repede-au crescut frunzele de castan,
Prea vertiginos rândunelele au venit spre noi...
Nu mai suntem de mult cei de an
Și vrând-nevrând ne agățăm de-al morței convoi.

Am surâs – și a trecut o clipă cât o etrnitate,
Am scris un rând – și vreme s-a prăbușit peste foiai mirată.
Resemnați, ascultăm metronomul inimei cum bate...
Singurătatea haotică ne încercuiește turburată...

Unde să ancorăm?
			Doamne, întinde-ne crucea suferinșei tale,
S-o sărutăm și să plângem pe trunchil ei neprihănit.
Totul plutește în haos, în păragini, în vis,
Numai Tu ești singurul sens al existenței fatale.

Din volumul „Renunțările luminoase”, 1939

La inceputul paginii


         Amintirile

       Les souvenirs sont cors de chasse
       Dont meurt le bruit parmi le vent...
       G. Apollinaire

Amintirile-s ghiulele atârnate de picioare...
Vrea să zbori și iar te cheamă glasul viului trecut.
Retrăiești (a câtea oară?) clipele nemuritoare,
Ce purtatu-te-au pe brațe către-un țel necunoscut.

Lest greoi – încerci adesea să-l împrăștii peste bord,
Să plantezi în atmosfera viitorului – acvilă,
Îndreptându-te feeric către rada unui port
Aerian, departe de-orice vag ecou cu iz de-argilă.

Însă dura amintire te-ncadrează-ntr-un chenar
Obsedat, pe care veșnic îl străbați pe negândite,
Luminându-i șterse-aspecte cu privirile-ți far,
Ce descoperă atâtea perspective netrăite.

Le reiai povestea-n minte, ca pe niște rugăciuni
Ce-ai șopti vrăjit la-ndemnul sidefului Rozariu.
Pretutindeni seameni viață, animând ca prin minuni
Veșteda crenușă-a Vremei, ce zăcea în Columbariu.

E un rol jucat pe-o scenă uriașă; e-un motiv
Melodios, ce tot revine-n gândul obosit de visuri...
Dar te simți robit de taina glasurilor de abisuri
Și-ai dori să tai aceste funii de balon captiv.

Din volumul „Poeme inedite”

La inceputul paginii


         Felinarul

Ah, felinarul stins, la colț de casă,
Stingher, pătat de gaz și de rugină,
Satisfăcut că-n cer e lună plină
Și că de-acuma toți în pace-l lasă
Să doarmă liniștit și să viseze
În tihna străzilor nemăturate...
În noaptea are viziuni ciudate,
Când pomii-n juru-i se deprind s-ofteze:
El intuiește epoci viitore,
Cu stâlpi – în lucu-i – de metal vopsit
Și cu lumini puternice pe creștet,
Ce strălucesc ca niște stropi de soare...
Se simte mic, uitat și-atât de veșted
În toropita nopței atmosferă!...
Un singur gând îl mai înviorează:
C-așa, umil, cum pașnic vegetează,
El și-a-mplinit modesta lui menire,
Și astăzi – în obșteasca devenire – 
Simbolizează un sfârșit de eră.

La inceputul paginii