Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei


Edmond Vandercammen (1901 - 1980)

Pasiune
Peisaj în odaie
Cântec trist
Rugă către arbori
Să bei rouă
Poet rătăcind
Ușa fără memorie
Sămânța
Spicul



         Pasiune

Pasiunea copilului pentru cer plin de stele
Deschide și închide mîinile ca o carte cu chipuri.
Pești galbeni, albaștri
Joacă-n acvariumul ochilor lui.
Viața arde un dram de înțelepciune,
Mireasma vieții lui.
Întinde brațele,
Și profesorul îl ascultă, astru încremenit
Femeia leșinînd,
Lumea dispare.
Încet, magnetul soarelui
atrage o clipă de nădejde.
Inima cumpănește trupul,
Sîngele, seva;
Creanga susține pasărea.
Adevărul spînzură de razele lunii,
Și copilul îl soarbe cu-o răsuflare
La marginea unui cer sfîșiat.
S.O.S. Frumoasa corabie-și întoarce pînzele,
Vis stins în spațiu.
Glasul timpului face înconjurul lumii
După copacii grădinii.
Pleoapa serii cade pe ochiul lunii,
Se prăbușește ceva în răspîntie:
Umbra neagră a unei păsări roșii fără aripi.

La inceputul paginii


         Peisaj în odaie

Mîngîiem pietre în umbră,
Mîinile noastre, doar, își amintesc de un zid neclintit.
Pentru inima aceasta inclinată undeva ca un obraz
Doar pleoapele noastre luptă cu blîndețe.

Se aud cîntînd scoici stranii
În cutia cu muzică a unui prieten;
O horă deschisă și brațe întinse
Copilei goale care mîngîie miei.

Holde de grîu ondulează-n odaie
Orientîndu-se după un poem fără vîrstă,
După o stea care își schimbă drumul
Și atît de aidoma gurii unei fete.

Iată anemona pe care o leagănă valul;
Cuvinte se destramă la înălțimea somnului.
Cine-ndrăzni-va oare să-mi trezească pasărea pe umăr?

La inceputul paginii


         Cântec trist

Albastru-i valul dimineața;
Așa avea și mama șorțurile
Albastre
Dimineața.

E negru valul toată noaptea
Așa avea și mama lungu-i păr
Negru
Toată noaptea.

Valul e alb, e alb cînd moare:
Așa avea și mama bietele ei mîini
Albe
Murind.

La inceputul paginii


         Rugă către arbori

E o zi în amintirea mea oprită.

Îmi amintesc de voi, ma ?i arbori din cîmpie,
Scoarțe unite-n humus și recolte,
Arbori hrăniți din febrele pămîntului,
Coapse greoaie chinuite de zăpezi.

Cînd aerul e roșu în adîncimea verii,
Sau cînd iarna-i aci obosită de leșiile polului,
Să fiu demn, în sfîrșit,
De singurătățile trupurilor voastre.

E o zi în amintirea mea oprită.

Cînd toamna se culca pe pietre,
Și ploaia nu mai știe unde să-și clătească pletele,
Și umbrele noastre se caută, gură în gură,
Și morții se înapoiază din incest,
Somnuri ucise sub pipăitul nadirului,
Veșnic simțind între oasele lor cuiele lungi ale coșciugului,
O mînă pe pîntec rămasă,
Atunci sîngerați tot sîngele furtunilor
Și cald e nisipul de un somn nevăzut.

E o zi în amintirea mea oprită.

Cunună vă fac în jurul tîmplelor păsările,
Sunteți oceanul,
Sunteți fluviile,
Munții,
Bateți la ușa caselor
Urcați în cer,
Sunteți îngerii mei cu picioarele vegetale.

Alți oameni mînă cirezile,
Alții plugurile navigînd fără pînze,
Alții însămînțează ajutînd pămîntul,
Alții, copiii, culeg cele din urmă spice.

E o zi în amintirea mea oprită.

De cînd moartea îmi umblă pe urme,
Sunteți aici înclinați deasupra emigratului,
Ce-și cîntărește ranița
Înainte de a o trece
Apusului.
Sunteți aici, semne printre oameni,
Și cîntați cînd mioarele plîng.

E o zi în amintirea mea oprită.

Pădurea – mbrătrînește pentru iarnă,
O căprioară oarbă-a rătăcit,
Suflarea ei acoperă tăcerea:
Nu-i tulburați călătoria!  

Un cîine se îndepărtează,
Își caută sufletul,
Înfrîngerea-i trece în nenorocire.

Sunteți ai mei pînă-n străfundul pămîntului,
Copaci care ?ca temeți să fiți cer,
Pe-nceata veșnicie a copilăriei mele.

E o zi în amintirea mea oprită.

Iată, cîmpia își întinde oasele,
Împresoară colinele,
Se crede hotar
Și desparte apele
De la un potop la altul.

Cînd s-or împlini peste tot sfîșierile,
Și-oi fi mai puțin laș,
Și-oi ști de fiecare chip ce plînge,
Atunci voi vorbi aspru,
Cum trebuie să vorbești
Cînd cresc unghiile
Și merg în întîmpinarea cărnurilor.

Cînd plugarii lumii
Vor face semn oceanului
Să schimbe locul țărmurilor,
Și va înainta
Turma de valuri roșii...

Fi-veți voi păstorii lui, mari arbori ai cîmpiei mele?

La inceputul paginii


         Să bei rouă

Căldura lumii dacă-mi întîmpină dorința,
Uitînd de-nmiresmatele flori ce-ncîntă morții,
Merg sub copacul verde c-un fir de iarbă-n gură,
Mă-nchin la anotimpul de carne și de rouă.

Acolo-atinge ora și insula, și drumuri,
Se-apleacă pe fîntînă cu bunătate-n piatră
Să-i interzică setei zadarnica nădejde,
Nădejdii credincioase ca suflul sărutarii.

Deschis e ramurisul la născători solare;
O văd cum se trezește pe patul ei de pleoape,
Materna uitare de sine unde se-ntinde steaua
Pînă la goala inima ce-i hrănită cu frunze.

Mireasma dimineții iubirea o păzește.
Dacă vă-ntemnițează sîngele alte febre,
Înlăturați tăcerea în care stă să moară
Pălinda veșnicie din despărțite zile.

Nu mai amestecați memoria-n curbe obosite
De chipuri mult prea albe-n oglinzi întîrziate,
Prin miile de jocuri de zbîrcituri perfide,
Ca, împlinind inelul, minciuna s-o închidă.

O fată tolanită își despletește părul
Să-l mîngîie plictisul din palma-mi țărănească;
Prin gene trece vîntul suav al curăției
Ce-atinge bucuria și-i tulburat de pă ?su-mi.

Privirea-i e muiată de-o tainică lumină;
Plăcerea nevăzută în piept i se frămîntă,
Și limba-i e aproape, în negura-ncropită,
Închipuind în clipă rănile încete.

Virtuți de rouă, pentru săruturi dulce unda!
Se-aude noaptea care se-ntoarce să ne-ascundă.

La inceputul paginii


         Poet rătăcind

Cînd ai zvîrlit odgonul către dorinți tihnite,
Ce rătăcesc pe valuri, ca umbre de plăceri,
Marea privind, ai fața întoarsă către ieri,
Și orașul în cenușă iar prinde să palpite.

Treci pe sub vechi arcade de aventuri uitate,
Te-ncrucișezi cu vii, delirul tău e stins;
Cu vii deopotrivă și morții, pari învins,
Trudiți să-ntindeți zilnic doar pînzele visate.

Fîntînii nu-i mai afli, ca-n vremuri, strălucirea,
Nici sîngerarea gurii care e copt sărutul,
Nici cîntul despre tine ce l-a-ngropat trecutul.
Precum un prunc ce-n van îl întoarce nălucirea.

Ce degete febrile șterg caldele imagini?
O iei pe altă cale, e strada fără soare,
Ți-e altul gîndul, inima fără somn tresare,
Schimbi casa, însă chipul ți-e altul între pagini...

Atunci te poartă vîntul și umflă alte vele,
Și viața-i orizontul de gesturi inumane;
Neisprăvit lași visul ce mîinile-ți, orcane,
În seară îl sfîșie la focul altor stele.

La inceputul paginii


         Ușa fără memorie

E-o ușă ce-n ?tatana plînge
Cînd eu cerșesc puțină sare
Pentru o pîine de uitare.
Cine-o închide, cine-o strînge
Cu gerul lui de nepăsare?
Cine m-alungă și nu-ntreabă
Pe care drum venii în grabă
Să mă ajungă mai curînd?

Mereu în susul meu urcînd,
Tot merg, implor, mă urmăresc
- Lege-a poemului meu, grea – 
În umbra care nu mă vrea.
Sfîșii zadarnica-mi chemare
Unde-amintirile-mi petrec...
Voiam numai puțină sare,
Să mă găsesc, și-apoi să plec!

La inceputul paginii


         Sămânța

De taina ei sămînța-și amintește;
În palma de țăran nu cîntărea
Mai grea ca taina ce din vremi pornește
Cu somn făcută și cu pulberea.

Dar iată că o rană se lărgește:
Pămîntul cu tot greul lui o prinde,
Și umbra, care-n leagăn o cuprinde,
Căldura pe măsura-i răspîndește.

Atunci sămînța zboru-și ia și suie
Ca o insectă vegetală, - neceata?;
Inima lumii, omul cînd o știe,
Aude-n suflul nopții cum săgeată.

Nu te gîndi, sămînța nu va putrezi,
E din virtutea spicului pornită;
Memoria-i subpămînteană o vei auzi,
Și-n ea-ncolțește o amintire ce-o crezi neprețuită.

La inceputul paginii


         Spicul

Spicul acesta,-n vîntul nădejdei legănat,
Nu știe, coasa moartea i-o da sau vijelia.
Dar, răbdător, așteapta norocul ce-i e dat
Destinul să-i străbată și vara, și cîmpia.

Își aurește taina cu valuri larg venite
Din oceanul galben ce soarele-o să nască,
Se dăruiește omului, acelui ce sortit e
Și vrea cît mai aproape de boltă să sosească.

În firava oglindă unde s-aprinde zarea,
E timpul cînd cicori înfloresc între albine;
Țăranul se întoarce, că simte-n timp chemarea,
Ce-i spune de e clipa cînd să cosească-i bine.

Și mîna lui străbate însămînțatul spațiu,
Și mîna să cosească, vrea, soarele, nebuna;
Ce zeu nu îndrăgi-va sălbaticu-i nesațiu,
Cînd spicu-și culcă greul de carne în tărînă?


La inceputul paginii