Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei


Adam Mickiewicz (1798 - 1855)

Gânduri de ziua plecării
Îndoiala
Resemnare
Către M...
Laurei
Vis



         Gânduri de ziua plecării

29 octombrie 1825, Odesa

M-a și cuprins regretul! Ce-i oare? Sunt în prag,
Mă-ntorc iar în lăcașul pustiu și-atât de drag,
Parc-am uitat ceva; iar ochii-mi rătăciți
Tot vor să mai salute acești păreți iubiți
Ce-atâtea dimineți și nopți atât de multe
Suspinele-mi deșarte știură să le-asculte.
În geamul ăsta, seara, adeseori am stat
Privind, făr’ să știu bine la ce m-oi fi uitat,
Apoi plecam, sătul de-același peisaj.
Trezind din nou ecouri cu solitarii-mi pași,
Eu, fără rost, din ușă în ușă trec pe rând,
Ai ornicului pași metalici numărând
Sau ale unei gâze opriri, când lin își poartă
Încetul mers, de parcă stă la iubita-n poartă.
Vin zorii. Cărăușii nesuferiți au tras.
Luați aste cărți și lucruri puține, ce-au rămas.
Să mergem! Cum sosit-am, ne’ntâmpinat de nime,
La fel plec: nici drum bun să-mi spună, n-are cine.

Ce-i dacă plec, ce-i dacă dispar din ochii mei
Localnicii, ce-n suflet nu m-au simțit cu ei?...
Plecarea-mi nimănuia nu va stârni amar
Și-o lacrimă în urmă nu vreau să las măcar.
Ca-n pajiștea-nflorită-n culori, pe care zboară
O floare ca și firul paingului, ușoară,
De pe-o uscată creangă, suflată ca un strai –
Și care dând de-o roză, o-mbrățișează-n mai,
Prinzându-se de dânsa-n popas, cu fire moarte, 
Iar vântul o desprinde, gonind-o mai departe –
La fel și eu, un nume și-o față, lor străine,
Purtai prin aste piețe și străzi de lume pline,
Unde femei frumoase în roiuri întâlneam.
De ce să mă cunoască? Doar un străin eream!
Fug țâncii după-un flutur doar cât sclipește-n soare,
De-l prind, privesc la dânsul și-l zvârle iar, să zboare!
Să zbori! Din fericire, aripi ne-au mai rămas...
Să zbori! Nicicând în zboru-mi prea jos n-am să mă las!
Îmi amintesc când, tânăr, din locuri dragi plecam,
De lânga buni prietini și fata ce-o iubeam;
Atuncea, printre arbori, în urmă am privit:
Strigând și fluturându-și batiste i-am zărit;
Am plâns. Duioase lacrimi din ani de patimi, dor!
De ce-aș mai plânge astăzi, bătrân, nepăsător?
Ușor e să mori tânăr. Nimic necunoscând,
Crezi că soție, frate, amici te poartă-n gând;
Dar când, bătrân, smulgi vieții fățarnicul veșmânt,
Lumești sau nelumești minuni nemaisperând,
Știi bine că vecia te-nchide în mormânt...

Oraș străin, de-aceea plec trist din tine-acum!
Pornim! Nu poate nimeni opri sicriu-n drum,
Nici chiar cu o privire un om nu-l va conduce
Și-o lacrimă-ntorcându-se-acasă nu-i va curge
Când la poștalionul ce trece pe șosea,
Suna-vor clopoțeii, vestind plecarea mea.

Traducere de Miron Radu Paraschivescu
La inceputul paginii


         Îndoiala

Cât timp nu te văd, nu oftez, nu bocesc,
Stăpân sunt pe mine și când te zăresc;
Când însă mult timp nu-mi mai ieși înainte,
Ceva îmi lipsește, un dor mă cuprinde;
Și-atunci, suspinând, mă întreb cu uimire:
Noi suntem prieteni sau asta-i iubire?

De-mi pieri din priviri, eu în stare nu sunt
Să fac chipul tău să-mi revină în gând;
Uneori totuși simt far’să vreau, că mereu
Acest chip este-aproape de cugetul meu
Și din nou întrebarea mi-o pun cu uimire:
Suntem numai prieteni? Sau aceasta-i iubire?

Chinuit uneori, nu gândeam nicidecum
Lângă tine să viu, ce mă doare să-ți spun;
Dar umblând fără țel, neuitându-mă-n cale,
Nu știu cum ajungeam drept la treptele tale;
Și-atuncea, intrând, mă-ntrebam cu uimire:
Am venit ca prieten? Sau venii din iubire?

Sănătatea să-ți apăr, eu și viața mi-aș da,
Aș intra și-n infern pentru liniștea ta;
Căci în inima mea nu-i dorință mai vie
Decât pace să ai și trupească tărie.
Și atuncea din nou îmi pun vechea-ntrebare:
Asta-i prietenie? Este dragoste oare?

Când pe mâinile mele-ți cobori a ta palmă,
O plăcută simțire mă-nvăluie, calmă,
Parcă viața-ntr-un somn liniștit mi-o sfârșesc;
Dar de-a inimii repezi bătăi mă trezesc
Care-mi pun răspicat vechea mea întrebare:
Asta-i prietenie? Este dragoste oare?

Iar când strofele-acestea le-așternui pentru tine,
N-a pus duh inspirat stăpânire pe mine;
Ci, uimit, nici măcar nu luai seama prea bine
Ce idei mi-au venit, împletite în rime,
Și mă-ntreb cine-a vrut, ce scrisei să-mi inspire?
Asta-i prietenia sau e, poate, iubire?

Traducere de Miron Radu Paraschivescu
La inceputul paginii


         Resemnare

Nefericit cel ce zadarnic iubit să fie tot așteaptă;
Mai neferice când, de golul din suflet, a iubi nu poți;
Dar mai nefericit pe lume acela-mi pare dintre toți
Ce nu iubește, căci nu poate uita că a iubit odată.

Când ochi ce-ndeamnă ori vreo frunte nesfiitoare o să vadă,
Amăgitoarea voluptate i-or otrăvi-o amintiri;
Iar dacă grația, virtutea au să trezească-n el simțiri,
Cu veșted suflet, la picioare el îngerului n-o să-i cadă.

Când semenii disprețuindu-și, când acuzându-se pe sine,
De-o pământeană nu se-atinge, fuge de cele ce-i par zâne.
Privind spre una și spre alta, nădejdea-n el nu mai veghează.

Inima lui parcă-i un templu străvechi ce cade în ruine,
Pe care vifore și veacuri l-au pustiit și stă să cază,
În care nu vrea să stea zeul, și-n care omul nu cutează.

Traducere de Miron Radu Paraschivescu
La inceputul paginii


         Către M...

Versuri scrise în anul 1822

De-mi spui: «Să-mi pieri din față!... » eu te ascult îndată,
«Din inimă să-mi pieri!...» te-ascult, dacă-mi vei spune:
«Să pieri din gândul meu!... » Aceasta niciodată!
Memoria, nici eu, nici tu, n-o vom supune.

Cu cât mai lungă-i umbra când de departe vine,
Și tot mai larg e cerul îndoliat ce-l lasă.
La fel, cu cât făptura mi-o-ndepărtez de tine
Ea-ți prinde amintirea-ntr-o pânză și mai deasă.

De-ar fi oricare locul, și-n orișice moment,
Pe unde împreună am plâns și ne-am jucat,
Mereu și pretutindeni voi fi și eu prezent
Căci peste tot o urmă din suflet mi-am lăsat.

Când stând îngândurată-n iatacul solitar,
Întâmplător, pe harfă-ți lași mâna străvezie,
Ai să-ți aduci aminte: «La ceasul ăsta, chiar,
Eu îi cântasem lui aceeași melodie».

Când într-un joc de șah, pe micile pătrate
Ai să observi că regele tău e-aproape mat,
Vei spune: «Tot așa stau piesele-nșirate
Când ultima partidă cu el am terminat».

Sau când, la bal, în clipe de-odihnă ai să șezi
Pe scaun, până-ncepe cadrilul anunțat,
Când, gol, în preajma sobei un loc tu ai să vezi,
Vei spune-n gând: «Acolo, cu mine, el a stat».

Sau când vei lua o carte în care-un trist destin
Și ultima speranță amanților răpune,
Romanul închizându-l cu un adânc suspin,
«Povestea noastră-i asta!»... în gândul tău vei spune.

Și dacă autorul, prin grele încercări,
Îi va uni, în fine, pe cei ce s-au iubit,
În gândul tău vei spune, suflând în lumânări:
«De ce romanul nostru la fel nu s-a sfârșit?»...

Atunci, un iute fulger va străluci prin noapte,
Uscatul măr din fundul grădinii va foșni
Și din aripă buhna, gemând, în geam va bate...
Că-i sufletu-mi ce trece, atuncea vei gândi.

Astfel, oricare-i locul și-n orișice moment
Pe unde împreună am plâns și ne-am jucat,
Mereu și pretutindeni voi fi și eu prezent
Căci peste tot o urmă din suflet mi-am lăsat.

Traducere de Miron Radu Paraschivescu
La inceputul paginii


         Laurei

Doar te-am văzut și-ndată m-am și aprins la față
Cătând o cunoștință-n privirile-ți străine;
Împuprurarea ta s-a și răsfrânt în mine
Ca roza care pieptu-și deschide-n dimineață.

Doar ai cântat – și plânsul un văl mi-a pus privirii
Căci inima-mi fusese de glasul tău mișcată;
Mi se părea că îngerii l-au chemat, să bată
Pe-al cerului cadran, secunda mântuirii.

Iubito! Ochii tăi, deschis să recunoscă
De-am să te mișc vreodată cu vorba sau privirea;
Nu-mi pasă: oameni, sortă, de-au să se-mpotrivească,

Nici de-mi va fi iubirea doar un himeric vis
Și dacă mâna-ți altuia au s-o dăruiască,
Să recunoști că mie mi-e sufletul tău scris.

Traducere de Miron Radu Paraschivescu
La inceputul paginii


         Vis

Când ai să fii silită să mă abandonezi,
Chiar de-ai să simți în suflet, neîncetat, iubire,
Nici când mă vei lăsa, să nu mă întristezi
Și nici să nu-mi vorbești de-a noastră despărțire!

Aș vrea chiar din ajun, când soarele-o apune,
Să sorb minutul ultim în dezmierdări prelungi,
Iar ceasul despărțirii, fatal, când va să sune,
O cupă cu otravă tu să-mi întinzi atunci.

Te-oi săruta pe gură cu buze-nfiorate;
Nu-mi voi închide ochii când cețuri îi cuprind;
Ci vreau să-adorm de-a pururi în dulce voluptate,
Obrazul sărutându-ți și-n ochii tăi privind.

Iar după lungi decenii ce-n șir s-or fi-mplinit,
Când voi primi poruncă să ies de sub morminte,
Îți va veni în minte prietenu-adormit.
Și spre-a-l trezi, din ceruri la dânsul vei descinde;

La pieptul tău iubit tu mă vei strânge iară,
Din nou voi simți brațele dragi cum mă cuprind;
Mi s-o părea o clipă că ațipisem doară,
Obrazul sărutându-ți și-n ochii tăi privind.

Odesa, 1825

Traducere de Miron Radu Paraschivescu
La inceputul paginii