Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei


Karin Boye (1900 - 1941)

Rugăciune către zeii soarelui
Violoncelul profund al nopții
Idilă
Doare, da...
Noapte de iarnă
Coaptă ca un fruct
Dimineață bălaie
Sunt înfășurată în fluturi



         Rugăciune către zeii soarelui

Necruțătorule, cu ochii care n-au văzut niciodată
întunericul!
Izbăvitor
care spargi cu ciocane de aur gheața,
adu-mi mântuire;
Linii subțiri sunt tulpinile florilor
absorbite de cer;
mai aproape de tine vor să se legene cupele.

Pomii își reped puterea în sus, ca niște coloane, 
spre gloria ta.
Abia în tărie
îți răsfiră brațele de frunze, însetate de lumină, dăruindu-se ție.

Pe om l-ai schimbat 
dintr-o piatră cu oarbe priviri
într-o plantă pribeagă, plutitoare, cu vântul ceresc
împrejurul frunții.
A ta e tulpina și trunchiul. A ta e șira spinării.

Salveaz-o.
Nu viața mea. Nu pielea mea.
Dar cele din afară nu le hotărăsc dumnezeii
cu ochii stinși și mădularele frânte.
Al tău e cel ce drept a trăit în viață
și cel ce moare drept.
Pe el îl găsești când bezna înghite beznele
și tună, și noaptea se umflă.
Viața sclipește ca piatra scumpă.
Salvează, salvează, tu, zeu, care vezi,
ceea ce ai dat în dar!

Traducere de Veronica Porumbacu

La inceputul paginii


         Violoncelul profund al nopții

Profundul violoncel al nopții
azvârle întunecata sa jubilare departe, peste zare.
Imaginea de ceață a lucrurilor își dizolvă formele
în fluviul de lumină cosmică.

Dune luminoase, prelungi,
le clatește val după val în vecia albastră.
Tu! Tu! Tu!
Iluminată, ușoară materie, al ritmului înflorat întuneric,
plutitor, amețitor vis al viselor, orbitor de alb!
Un pescăruș sunt eu, și cu aripi întinse, calme,
beau fericirea sărată a mării:
la răsăritul ei, știu totul,
la apusul ei, vreau totul,
și ating inima lumii – 
orbitor de albă.

Traducere de Veronica Porumbacu

La inceputul paginii


         Idilă

Glasul și pasul îți cad ușor și blând ca roua pe ziua de muncă.
Unde sunt azi, e-n aer primavară; la căldura ta vie mă-ncălzesc eu însămi.

Tu-mi înflorești în gânduri, în sânge, și-aș vrea să știu
dacă nu cumva măinile mele fericite se deschid în grei trandafiri.

Acum ne-nconjoară spațiul zilnic ca o negură lină și moale.
Ți-e teamă să-i fii prizonier, să nu te afunzi în culoarea cenușii.

O, nu-ți fie teamă: în miezul zilnicei zile,
în inima oricărei vieți,
arde cu flăcări tăcute o tainică și-adâncă sărbătoare.

Traducere de Veronica Porumbacu

La inceputul paginii


         Doare, da...

Doare, da, când se deschid bobocii.
Altfel, primăvara cum s-ar teme?
Altfel, dorul s-ar înfiora,
când răsare și pe ger, devreme?
Iarna ocrotit a fost bobocul.
Ce putere vrea să-l spargă, oare?
Doare, da, când floarea se deschide,
și-apărându-se, de-asemeni doare.

Doare, da, când de pe crengi cad picuri,
tremurând ca lacrime, cu teamă,
și de ram se-agață și se umflă,
și-altă forță spre pământ îl cheamă.
Grea-ndoiala, greu necunoscutul.
Când te-atrage-adâncul către sine,
greu s-aștepți tremurător pe-o creangă;
să rămâi e greu; să cazi, e bine?

Și când nu mai poți răbda, deodată
ți se sparg toți mugurii în soare.
Fără teamă se desprind de ramuri
stropii, într-o ploaie sclipitoare.
Uită ei sfială și-ndoială,
teama de o altă, nouă fire;
singuri și încrezători în sine
înveșmântă țărna-n devenire.

Traducere de Veronica Porumbacu

La inceputul paginii


         Noapte de iarnă

Zăpadă dură care scânteie și trosnește.
Singurătate, singurătate, noapte risipită de albul cărărilor.
O sete aspră mă umple:
spațiul, iarna.
Nu vei izbucni în curând la picioarele mele,
apă adâncă și rece ca și pământul,
lume ce uneori prinzi o pojghiță de brumă,
și voi, întunericuri dese 
ce steaua-mi răpiți?
Atunci, amețeală dură, amețeală pură, vei îneca
fără mila minciunile putrede.
Unde ești, amar ocean
de gheață și adevăr?

Traducere de Veronica Porumbacu

La inceputul paginii


         Coaptă ca un fruct

Coaptă ca un fruct țin lumea în brațele mele,
ea s-a copt peste noapte;
coaja e pielița fraged-albastră
ce se boltește în jur,
și sucul e dulcele, înmiresmatul, încinsul și scânteietorul
șuvoi de lumină.

Adânc mă cufund, ca un înotător, într-un cosmos cu licăr de argint,
botezat pentru maturitate, renăscut pentru noi împliniri,
și uns pentru faptă.
Ușor ca un hohot de râs,
tai cu brațele o mare de miere-aurie,
căreia dor i-e de mâinile mele flămânde.

Traducere de Veronica Porumbacu

La inceputul paginii


         Dimineață bălaie

Dimineață bălaie, lipește-ți pletele tale moi
de-obrajii mei, și respiră neatinsă,-n tăcere.
Departe, tot mai departe, își deschide pământul uriașa sa cupă,
renăscută din noapte.
Cu limpezi aripi coboară 
miracolul, ca o enormă gânganie,
ușor atingând pecețile ce se deșteaptă
fără vreo presimțire.

Traducere de Veronica Porumbacu

La inceputul paginii


         Sunt înfășurată în fluturi

Sunt înfășurată în fluturi și aripi
ce fâlfâie peste poieni și gustă din miere
și bat întorcându-se apoi, ca să moară cu-o zbatere tristă,
dar degeaba aștepți să scutur pulberi de flori.
O, pentru soare, pentru încinsul, nemăsuratul
soare, pentru cel mai bătrân decât vremea...
Sub piele însă, și sânge, în măduva mea,
greoi se mișcă vulturi de mare captivi,
cu aripi mari și cărora niciodată nu le scapă vreo pradă.
Cum v-ați învolbura pe ape, în furtuna de primăvara?
Cum ar fi țipătul vostru, când soarele v-ar încinge galbenii ochi?
Zăvorâtă e grota! zăvorâtă e grota!
Și între gheare vi se chircesc, albind ca florile – n beciuri,
Cele mai intime trestii.

Traducere de Veronica Porumbacu

La inceputul paginii