Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei


Ion Vinea (1895 - 1964)

Velut somnia
Declin
Dor de mare
Doleanțe
Celei venite
Mustrări
Vaier
Întâlnire
Epictet
Tânguirea lui Azor



         Velut somnia

Ascult pământul, arborii, pietrele,
drumul arcuit în tăcere
printre avântul izvoarelor,
sub țărmii fără pași ai stelelor.

Ascult vântul, greierii, singurătatea
până-n de rouă porțile aurorii,
o umbră noaptea, ziua o fantomă
fără de-nțeles lunecând și de urmă.

Da față veșnic între loc și oră,
martor – al cui ? între ceilalți și nimeni,
ce nume port eu dincolo de mine,
ce frunte ridic în ochii lumii ?

Sunetul, raza, zbuciumul și visul
sporesc vedenia de mine însumi
în privirea de apă a trecutului
cu treptele pe fund ale mormintelor.

Îmi trec pe chip degetele ca pe o mască,
întreb soarta ca orbii vidul,
greu tac pierderile și amintirile, -
la creștetul lor fumegă cuvintele.

1938
La inceputul paginii


         Declin

O tristeță întârzie în mine
cum zăbovește toamna pe câmp,
nici un sărut nu-mi trece prin suflet,
nici o zăpadă n-a descins pe pământ.

Cântecul trist, cântecul cel mai trist
vine cu clopotul din asfințit,
îl auzi în glasul sterp al vrăbiilor
și răspunde din umilința talăngilor.

E toata  viața care doare așa,
zi cu zi pe întinderea stepelor
între arborii neajunși la cer,
între apele ce-și urmează albia,
între turmele ce-și pasc soarta pe câmp
și între frunzele care se dau în vânt.

1915
La inceputul paginii


         Dor de mare

(imitație)

Azi mă-ndeamnă iar să m-avânt în larg singuratica mare sub cer
și un veler înalt și o stea de-ndreptar este tot ce mai cer.
Și timonul smucind și al vântului cânt și al candidei pânze cutremur
și al negurii val pe al mării obraz când se crapă de ziuă și tremur.

Azi mă-ndeamnă iar să m-avânt în larg ale largului aprige glasuri.
E un limpede, e un sălbatic apel, pe talazul cel fără popasuri ;
și tot ce mai cer e o zi de vânt cu nori albi fugăriți prin genună,
cu stropi spulberați, cu spume spumând și păsări ce țipă-n furtună.

Azi mă-ndeamnă iar să m-avânt în larg, fără loc, fără margini, destinul,
prin al vântului ca de cuțit tăiș, urmând pasărea, urmând delfinul.
Și tot ce mai cer e un cântec de drum zis de-un vesel pribeag lângă mine
și-un somn fără vis când e visul sfârșit și-l ângână apele line.
La inceputul paginii


         Doleanțe

Gara peticită de lumini,
șine verzi sub luna de venin,
câmp în ceruri înțepat cu spini,
ce tăcere, suflet pal și mut,
trenurile toate au trecut.

Vântul rupe rufe de mătasă,
gândurile au fugit din casă,
vino, rece mână de mireasă,
pune-mi clopoței la gât
ca să-ți treacă de urât.

Ultim șir de roți, porniți alene,
felinare, tremurați din gene,
țipă, deznădejde în sirene,
suspinați, supape,-n unison,
zgardă, scutură-te de peron.

Gara luminată și pustie,
trenurile pleacă pe vecie,
ieși dintr-un sertar, melancolie,
cu panglici, cu bucle și hârtie,
că paiața-i fără de scufie.

1915
La inceputul paginii


         Celei venite

Să-mi fie mâinile tale ultimele
ce aștern inimii
zăpada liniștii dintâi
ca peste un mormânt nou de toamnă.

să fie ochii tăi soarele sumbru
al lumii somnului
spre care-mi învie sufletul.

să-mi fie glasul tău adierea
depărtatelor mări în cari s-au stins clopotele
grele ale rugăciunilor.

să-mi fie pletele tale
salcia de seară
în care mai tremură
uitatele șoapte.

să-mi fie sufletul tău sărut
pe reci pleoape
și lacrima ta
cugetul limpede
al clipei din urmă.

să fie iubirea târzie
valul care ne leagănă
în veșnicie.

1925
La inceputul paginii


         Mustrări

De ce te-ai dus când știi că-n oră
șoapta destinului pândește,
când știi că orice pas ne rătăcește,
din pietre că ne poticnesc ispitele,
că uneltește vântul împotrivă-ne,
și stelele, fântânile și arborii
menesc a rău,
că pretutindeni nencetat ivitele
răscruci ne taie căile
că șerpii împletitele,
și-n orice loc se-abțin blestemele.
De ce-ai rupt lanțul trupurilor noastre
lăsându-le doar gândul drept verigă,
de taina lor cum de nu ți-a fost frică,
de ce-ai crezut, de ce-ai lăsat
leagănul somnului să ne legene
pe fiecare cu alt vis,
cum de-ai îngăduit ursitelor răgazul
să ne răpună despărtiț
și suflului de gheață-al veșniciei
să treacă peste jurământul nostru
ca iureșul unei vrăjmașe oști
peste-un hotar deschis ?

1930
La inceputul paginii


         Vaier

Să nu găsesc în mine nici un strigăt
care străbate dincolo la tine,
să fie piatra piatră și tăcerea
o mare nemișcată de suspine,
să fie-adevărat că veșnicia
s-a și statornicit între noi doi
iar deznădejdea-și rupe melodia
ca vântul fugărit prin pomii goi,
că nu se află drumuri înapoi ?

1930
La inceputul paginii


         Întâlnire

Mâinile tale sunt albe și cinstite
și ochii tăi sunt de la Dumnezeu,
cum și-i închipuiră călugării, albaștri.
Semeni cu floarea-soarelui când e ostenită.

Dăcă vrei vom merge lung pe chei
de-a lungul apelor supuse sorții lor,
vei ști atunci că tu ești cea chemată
și ai să-mi fii ca steaua preacurată
când toate rănile mă dor.

1915
La inceputul paginii


         Epictet

Cine e omul de nebiruit ?
E numai cel pe care nu-l clintește
nimic din ce nu stă-n puterea lui.
Numai acesta-i cel ales.
A-nvins în bătălia lui dintâi,
va-nvinge oare și-n aceea care vine ?
El n-a putut fi cumpărat cu bani :
dar nu-l va câștiga cumva femeia ?
În miezul zilei și-n mijlocul lumii
s-a-mpotrivit victorios :
oare va ști să stea-mpotrivă și-n toiul nopții, singur ?
Va fi el fără de răgaz potrivnic
blestemului și laudei și faimei
și defăimării și la fel și morții ?
Va ști el oare îndura, va ști răspunde
toate restriștile, toate tristețile ?
Va ști să biruie până și propriul său vis ?
Numai acesta-i cel ales.
La inceputul paginii


         Tânguirea lui Azor

De-ai fi fost crudă numai și vicleană,
ți-aș fi și astăzi câine credincios,
pândind câte-o privire, câte-un os,
în umbra ta, din mila suverană.

Ca să-ți desfeți stăpânul nemilos
la rândul tău și tu o mică pradă,
mi te-ai jurat, m-ai pus să fac frumos,
să trec prin cerc, să merg ca la paradă,
sub ochii lui, - cu-o tinichea de coadă.

Azi vorba pângărită se răzbună :
lăsându-ți juvaieru-i drept prinos,
Azor s-a dus, cu-o lecție de folos.

Mai urlă el din când în când la lună.
dar ce-a rămas din mândra lui stăpână
prinsă-ntre pragul  cel de sus și jos ?
La inceputul paginii