Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei


Mihail Steriade (1904 - 1994)

Pribegie
Privind printre zăbrelele de visuri
Frunză verde
În larg
Reculegere
O, mamă!
Aș trăi doar în izvoare
Veșniciile-au trecut pe-aici
Un clopot vechi își aminti de cer



         Pribegie

Simțeam un dor nelămurit de a pleca
spre « undeva »
în zi de vară,
când paserile-n sân de crâng 
aleanurile-n cânt își plâng.

O, doru-n straie de melodie clară !...

Și am pornit ; nu știu
de-aveam în minte grija ca s-ajung
spre-un sat, nici gândul că-o să fiu
pribeag
pe-un drum necunoscut și lung.

Și m-am lăsat în voia lui ca să mă poarte ...
aceleași căi te duc spre-același țel :
Orice cărare duce înspre moarte,
cum în spre viață duc aceleași vechi cărări.

Trecui doinind prin lunci, pe dealuri,
mă odihnii în iarba moale, ca în șaluri,
apoi am dat de-un lan cu grâne coapte
ce se-ngâna cu vântu-n șoapte ;
și m-am oprit.

Pe după deal îngenunchease soarele ...
și pentru că venise-aproape de pământ
își risipea și aurul și-odoarele
pe care i le dase Tatăl Sfânt.

Și cum priveam spre lan, văzui pășind
un moș cu ochii-albaștri strălucind,
purtând pe brațe snop de grâu scânteietor ;
și-n măreția de-asfințit
mi s-a părut că-i Dumnezeu care-a venit
să-și ia din rodul minunatului ogor.

Din volumul « Pajiștile sufletului », 1923
La inceputul paginii


         Privind printre zăbrelele de visuri

Mă uit printre zăbrelele de visuri
la viață,
așa cum un copil se uită printre gratii
în soarele de dimineață
la cușca unei paseri.

Și când trudit mi-acopăr ochii
privesc atunci adânc în mine
și înțeleg menirea soartei :
cu suflet strâns în colivii de trup,
cu trupuri strânse-n colivia vieții,
ne irosim privirile cerșind
o zare fără zid și gratii ...

Din volumul « Pajiștile sufletului », 1923
La inceputul paginii


         Frunză verde

Frunză verde,
ca pe-o frunză mă vei pierde
bade dus așa departe ...

Lasă totul la o parte,
că s-abate toamna-n crânguri
- crângu-n care am fost singuri –
și s-ascunde clar izvorul,
și s-ascunde-n suflet dorul,
tulbure s-ascunde dorul ...

Frunză neagră, neagră jale,
bade-o fi devreme-n vale,
tare-i mai târziu în munți ...

Vino, bade, câte-i vreme,
păsările pleacă-a vreme,
crengile se strâng de teamă,
cerul toamnei se destramă,

de m-afund mereu în noapte,
fără cântec, fără șoapte,
mai afund în frunza moartă,
singur cu nădejdea moartă.

Din volumul “Meduza”, 1925
La inceputul paginii


         În larg

Cu vâsle grele odihnind de-a valma,
în ape pline de plutiri lovesc cu palma.
E noapte-n largul mării, și e lună.
Tu poate dormi de mult ; eu cânt a voie bună
și-n barca mea e-atâta râs și-atâta cânt
că tu m-ai crede mag, nebun, sau rege.
Dar valul mării a-nțeles ce sunt
și cântul meu în spumă mi-l culege.

Din volumul « Ceramica », 1928
La inceputul paginii


         Reculegere

Beau ca să uit din pumnii tăi, iubire !
Ești cântul meu cel mai firesc și cald.
Beau să te uit ; dar crești în amintire,
eternă floare-n cerul de smarald.

Sunt rob ca apa și sunt clar ca vântul.
Tu îmi rămâi deopotrivă aproape.
Amurgul ne-ncunună-ades avântul,
nu însă lacrima ce-o mistuim sub pleoape.

Ecou pierdut prin luminiș de moarte
sunt, și sunt luciul trist din heleștaie
când, în suiș, etern, prin vremi deșarte,
un înger gol te schimbă în văpaie.

Din volumul « Ceramica », 1928
La inceputul paginii


         O, mamă!

Îmi vin în minte cântecele simple
Cântate pe cerdac pe când eram copil.
Pe cer mai erau stele, în inimă o rugă,
Și mai presus de toate aproape îmi erai,
O, Mamă !
De ce-am plecat pe drumuri necunoscute, lungi,
Împins de-un dor de ducă în dorul de-a găsi
O dragoste mai ‘naltă de țară și de-ai mei,
Fiind așa departe ?
Ah, cântecul mă-nchide în el până-n adânc,
Cum te-a închis pământul! ...
În țara-aceasta rece, sub cerul neprivit,
Streine-mi sunt de-a valma visările ce mint,
Aducerile-aminte și poate și-acest cânt
Ce sufletu-mi rănește,
Când doar părerile de rău
De-mi mai vorbesc pe românește ...

1967

Din periodice 1928 – 1970
La inceputul paginii


         Aș trăi doar în izvoare

Aș trăi doar în izvoare,
de mi-ar fi gândul curat;
ori pe lujer de cicoare,
având sufletu-mpăcat.

Și aș fi o voce clară,
de m-aș prinde vântului,
alergând din țară-n țară,
dând ocol pământului.

Om ceresc și fără nume,
o sinteză de roman.

Dar cum toate trec în lume,
viața-mi trece, eu rămân.

1968

Din periodice 1928 – 1970
La inceputul paginii


         Veșniciile-au trecut pe-aici

Clădiri pustii s-au așezat la șir
să-și ție de urât pe seară
și parcă-s clape de clavir
când vântul bate-afară.

Și zidurile coșcovite
în nopțile fără sfârșit
gem de stafie chinuite
și plânge vântul aiurit ...

Se surpă casele-n neștire,
s-aprind ân pietre licurici,
pustiul cade pe iubire ...
O! veșniciile-au trecut pe-aici.

Din volumul « Pajiștile sufletului », 1923
La inceputul paginii


         Un clopot vechi își aminti de cer

Un clopot vechi își aminti de cer
când a simțit că zboară-n larga zare
din cuibu-ascuns de mult într-un ungher
un stol de paseri ciripind cântare.

Și s-a zbătut plângând cumplit în seară
ca din clopotniță pe veci să scape,
să-și simtă trupul liberat de sfoară
și să plutească pe astrale ape ...

Să nu-i privești avântul frânt, iubită,
sub zarea când văzduhu-i de cenușe ...
în suflet te-ar durea și mai cumplită
nădejdea-nlănțuită de cătușe. 

Din volumul « Pajiștile sufletului », 1923
La inceputul paginii