Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei


A. E. Baconsky (1925 - 1977)

Desen
Cântec fără cuvinte
Sud
Tu care-ai fost...
Meditație în ritm de maree
Transfigurare
Rugă tăcută
Imn către necunoscuți
Cântecul cavalerului
Autoportret în timp



         Desen

Îmi place să privesc afară.
- Când au căzut aceste frunze?
Și arborii se scuturară,
Și-n vizuini adânci, ascunse

Stau vulpi roșcate. Stoluri, salbe,
Peste pădure nori de ceață,
Ca niște zburătoare albe
Plutind, de vârfuri se agață.

Negru pământul se arată;
Pe câmpuri vântul iar adoarme.
O ciută cade fulgerată
De trăsnetele unei arme.

Și liniștea cu-aripi ușoare,
Prin mii de pori respiră-n toamnă.
Doar plopii mistuiți în zare
Spre depărtare mă îndeamnă. 

Din volumul "Fluxul memoriei", 1967

La inceputul paginii


         Cântec fără cuvinte

Tot ceea ce te atinge o clipă
Se topește în treacăt ca neaua,
Ca neaua atinsă
De răsuflarea lui martie.

Privești vulturii care zboară
În cercuri largi peste munți
Și simți cum toate alunecă
Din inima ta și dispar.

Dar iată vine iarna și din nou
Zăpada reapare peste câmpuri
Și toate clipele prin care ai trecut
Prind iar ființă-n jurul tău și murmură.

Și ca fluxul pe plajele galbene
Îți crește-n suflet propriul tău trecut...
Vai, cât de rău e atuncea să nu ai pe nimeni aproape
Ca să-ți pleci fruntea pe umărul lui. 

Din volumul "Fluxul memoriei", 1967

La inceputul paginii


         Sud

Marea și muntele viețuiesc împreună
Și iarna fuge de căminul lor.
Fluturii ei albi când se așază pe magnolii,
Pe eucalipți, pe arborii de camfor,
Pe liniștiții palmieri – dispar curând
Atinși de-o moarte nevăzută, stranie,
Și omizile nu se mai nasc.
Oamenii umblă amețiți de lumină
Și se-ntorc întotdeuna dintr-o veghe;
Mersul lor e ca un dans al vântului.
De la soare învață să se urce pe munte în zori
Și când sunt osteniți să se-ascundă în mare.

Din volumul "Fluxul memoriei", 1967

La inceputul paginii


         Tu care-ai fost...

Tu, care-ai fost odată, tu, care ești tu, care
Vei fi – adesea iarna, plecând în taină ochii,
Duioasă-ntrăzeri-vei, căzută la picioare,
Umbra-mi licăritoare ca solzii unei rochii.
Va fi tăcere-n preajmă – și dincolo de geam
Ninsoarea de departe venind ca o pădure
Dusă de vânt – și-al serii hotar ce-l atingem
De-atâtea ori cu-aripa, din nou va sta prin sure
Închipuiri, în albul pierit și întinat...
Asemeni unui flutur câte-un sărut va trece
Caligrafiind profilul pe care-l vei fi dat
Uitării. Și-n oglinda netulburată, rece,
Vor tresări petale dintr-un sălbatec crin
Ce și-a lăsat amprenta pe sânii tăi odată – 
Îți vei desface părul și vei privi cum vin,
Din negrul lui, răsfrângeri de noapte-ndepărtată
Și cum se-ntorc din ceață cărările-napoi,
Înfășurând mumia unei iubiri ucise,
Cum viscolul pe stradă, prin arbori-nalți și goi,
Deșteaptă sensul unor imagini, unor vise...
Și-mi vei ierta păcatul de-a-mi fi uitat un gest
În gândul tău – sau poate în suflet, o durere
Trecută-n timp. Din toate va rămânea acest
Destin al unor veșnic pierdute giuvaere,
De nu-ți aduci aminte nici tu când le-ai purtat.
Un ochi imens te-absoarbe încet sub pleoapa-i neagră –
De-abia te vezi tu însăți, pe-un orizont uitat,
Plecând diminuată în timp ca o tanagră.
Cine-ți atinge pieptul la care-am stat să-ascult
Vântul și luna? Cine din nou își poartă sumbra
Lui salcie? O, poate voi fi plecat de mult...
Sărută-mă-n absență și-n somn. Sărută-mi umbra. 

Din volumul "Fluxul memoriei", 1967

La inceputul paginii


         Meditație în ritm de maree

Numai tăcând și gândindu-te singur la toate,
ajungi să-nțelegi că din tot ce-ai fi vrut prea puține rămân lângă tine,
numai văzând cum se-aprind și se sting noaptea toate cărările tale greșite – numai lăsând
să te-nvăluie pulberea lor vei ajunge să știi
că regretul e șarpele galben pe care-ntr-un vis
îl auzeai ca pe-un râu adormind la picioarele tale,
adormind și trezindu-se iar. Fără cuvânt, fără strigăt:
drumul pe care-ai umblat, ori că-l strigi, ori că-l fluieri,
nu se va-ntoarce la tine; ghemul lui negru și brun
cineva l-a zvârlit în ocean. Decât orice părere de rău
e mai bună tăcerea. Numai tăcând și gândindu-te singur
ajungi să-nțelegi că trecutul e-o casă pustie, pentru toate
păcatele tale izbăvirea e numai în timp, e numai în roșu,
e numai în oameni, în faptele lor. Liniște-n urmă!
Totul e numai acolo-nainte, totul e-n față. Aleargă uitând,
ceea ce nu vei uita va veni după tine o dată cu turma
de cerbi străvezii, care sunt poate visele tale.
Totul e doar înainte, totul sunt anii
care ard și te-ntâmpină-n cale.

Din volumul "Fluxul memoriei", 1967

La inceputul paginii


         Transfigurare

Nici gândurile voastre, nici florile nu-mi spun,
Nici negurile toamnei, că sunt ieșit din minte –
Ci numai mie-mi pare mereu că sunt nebun,
De vreme ce-mi prind viața și moartea în cuvinte.

Ard în lumina zilei de parcă uit că n-am
Decât un drum prin iarbă, un singur drum și-o poartă
Prin care voi pătrunde, ca luna-ncet prin geam,
Sau liniștea din sălcii rotind în Marea Moartă.

Mă bucur când mai trece un an și-un anotimp,
Când prin oglinzi străine îmi rătăcește chipul,
Și iar mi-aduce vremea același dor să-mi schimb
Inelul meu cu-al mării ce l-a-ngropat nisipul.

Trăiesc mai mult cu roua câmpiilor, mai mult
Ca pasărea pădurii și poate că mi-e bine:
Văd ridicată steaua de-al cărei semn ascult,
Văd risipită ora de plumb din care vine.

De-acum e dimineață pe cer ca un surâs
Pe fața răvășită. De-acum e aurora?...
Stau și-mi gravez în suflet ca-ntr-un mărgean deschis,
Cu litere tăcute, speranța tuturora.

Din volumul "Fluxul memoriei", 1967

La inceputul paginii


         Rugă tăcută

Mă rog luminii să coboare
Umblând peste pădure ca o boare. –
Brazilor adormiți mă plec să le sărut
Bărbile lungi – frunzișului căzut
Pașii mei rari îi povestesc în șoapte
Spaimele cerbilor de miazănoapte.
Mă rog peregrinului, tristului vânt,
Să uite dacă sunt sau nu mai sunt,
Să poarte printre lacuri mai departe
Viața de pasăre a frunzelor moarte –
Mă rog pădurarilor să lase
Deschise ușile colibelor joase,
Cărărilor mă rog să mă caute poate
Când noaptea va fi dusă jumătate,
Și-ntr-un-târziu mă rog Craiului Nou
Să-mi sape cavoul în timp, în ecou,
Când raza lui halucinantă, rece,
Pierdută prin văzduh mă va petrece.
Pe urmă n-am să mă mai rog nimănui –
Va crește pe arbori mușchiul verzui,
Și frunzele-au să plece și-au să vie
Cu nesfârșita lor monotonie.

Din volumul "Fluxul memoriei", 1967

La inceputul paginii


         Imn către necunoscuți

Am trăit întotdeuna printre oameni umili,
Necunoscuți și mereu contopiți în mulțime,
Mari și mici, veseli și triști, urâți și frumoși,
Cutezători și veșnic neliniștiți ca plopii,
Cu pieptul larg întâmpinând furtunile,
Sau melancolici visând la pierdutele umbre,
Dormitând între vaga părere de rău
Pentru cele ce n-au fost să fie
Și calmele speranțe viitoare.
Lor le-am fost flaut deznădăjduit,
Tulnic de seară lină și fluieră nebună;
Râzând și plângând, așteptând primăvara,
Ghicind ziua după formele norilor,
Întorcându-mă în amurg pe străduțe obscure,
Din anii mei o parte i-am petrecut cântând.

Am trăit întotdeuna printre oameni umili,
Cei care-nalță orașe și schimbă temeliile lumii –
După ei veșnic umblă vântul și ploaia
Sărutându-le urmele. Cu funtea înclinată,
În fața lor mărturisindu-mi darul,
Nu strig cuvinte goale, ci-aș vrea să-i simt trecând
Prin visul meu ca printr-un câmp deschis
Cu neînșelătoare orizonturi,
Să treacă mereu chiar dacă nu-și vor da seama
Că merg printr-un ținut ce le aparține.
Numele meu să treacă întreg asupra lor,
Să rămân ca fântâna pierdută în șes,
Pe care niciodată nu știi cine-a zidit-o,
Singură între câțiva ulmi ori salcâmi,
La răscrucile vremii.
Temei de plâns să nu-i fiu nimănui,
Decât dacă prin lacrimi s-ar risipi durerea -
Ci pururi să fiu unde sunt – unde-am fost totdeuna,
Prin lume cântăreț rătăcitor.

Înainte de vreme cărunt ca o salcie,
Stau în amiaza zilei uimit de-atâta soare,
Și mă întorc mereu pe unde-am fost,
Printre cei fără nume,
Și singur mă confund cu fiecare.

Din volumul "Fluxul memoriei", 1967

Poezii culese din "A. E. Baconsky - Fluxul memoriei", Editura Minerva, 1987, București

La inceputul paginii


         Cântecul cavalerului

Am tăiat cu spada noaptea-ntreagă
până când în locul zorilor au venit corbii,
corbii erau heralzii absurdelor mele victorii
risipindu-mi numele urbi et orbi.

Spada mi s-a întors înapoi în trecut,
a chemat-o arhanghelul Menumorut,
brațul îmi cade, capul mi-e greu,
dar numărul morților crește mereu.

Crește și luna cu cele trei vipere galbene,
ochii se tulbură încet și apun -
crește numărul morților, crește întruna -
voi muri printre hoituri bătrân și nebun.

Din volumul "Cadavre in vid", 1969

La inceputul paginii


         Autoportret în timp

Am semănat cu pădurea, cu moara de vânt, cu tăcutele,
negrele, necunoscutele cruci de la margini de drumuri,
cu umbrele cailor noaptea pe-nalte coline moldave
am semănat - și cu chipul ciudaților zei
îngropați în nisip lângă mare. Cât e de-atunci?
Trebuie sa fi trecut multe ploi, multe viscole, trebuie
sa fi pierit multe ziduri și oști, să fi căzut multe lanțuri,
să fi ars, să se fi risipit, să se fi dus dracului multe imperii
ca să-ncep a semăna în sfârșit cu mine.

Din volumul "Cadavre în vid", 1969

La inceputul paginii