Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei


Dan Deșliu (1927 - 1992)

Cum am învățat să merg pe bicicletă
De-a Moș Crăciun
Măgărușii din Medgidia
Edelweiss
Aripi
In terminis
Lipsă de cântec
Soledad
Ecou
Reclamă ieftină
Recviem invers



         Cum am învățat să merg pe bicicletă

Uite,
mi-aduc bine aminte,
toată povestea,
de-a fir a păr ...
Eram cuminte,
în adevăr,
de-o săptămînă,
deși nu-mi prea venea
la-ndemînă !
Era primăvară,
umblau razna pe-afară
subiecte ceva mai plăcute
decît aritmetica
de-a patra primară
(« Dacă trei trenuri 
pornesc dintr-o gară ... »)
- Măi, făcu tata,
să nu te
deochi !
Ce-ai pățit ?
Ce-i cu tine ?
Ți se cuvine, cred,
o răsplată !
- Da, tată ! zisei
Și știam
că răsplata-i acolo, în pridvor :
îi văzusem pe geam
cum se furișau binișor,
mai adineauri – tata și ea ...
Și iată-mă-n șa,
tremurînd de plăcere,
de teamă, de-o mîndrie netoată ...
- Bagă de seamă,
nu te uita la roată !
- Da, tată!
... Dar numai la ea mă uitam ,
ca vrăjit ...
Negreșit,
de n-ar fi fost tata
să mă ajute,
s-alerge-n urmă ocrotitor,
puternic și iute,
ținînd de șa,
de mult eram sub roți !
Și roțile șopteau șuierător:
« N-ai să poți,
n-ai să poți ! »
Singur – nici pomeneală
să te-avînți
pe dihania asta, călare ! »
- Vezi că poți ?
rîse tata, din zare ...
M-am uitat îndărăt,
cu sfială,
și era cît pe-aci
să cad jos, de mirare :
pedalam singur, dînd din picioare
mai dihai decat ucenicii
lui Dumnezeu,
din aripile lor strălucitoare ...

Așadar – pot și eu !

De-atunci, am pedalat mereu
de capul meu,
și nimeni, nicicînd,
nu m-a mai sprijinit.
Doar în gînd
murmuram cîteodată :
- Da, tată !
Și pedalam singur,
semeț, fericit !

La inceputul paginii


         De-a Moș Crăciun

Umbla un fel de molimă, pesemne,
în pragul sărbătorilor de iarnă ...

Părinții, bunicii, mătușile,
cu chipuri solemne,
discutau în surdină
chestiuni arzătoare :
va intra prin lucarnă,
de-a bușile,
sau prin horn o să vină,
într-un iureș nebun,
pe-o sănioară scînteietoare, 
spulberînd sub tălpice stihiile,
darnicul Moș Crăciun?

(Așa-i zicea lui Gerilă-nainte 
să fie numit președinte
la Comitetul cu jucăriile ...)

Cam astfel tăinuiau
și, firește,
habar n-aveau
de urechile noastre ciulite,
de ochii boldiți tîlhărește ...

Ticluiau mai apoi un răvaș
către vămile cerului,
pasămite,
și-n urmă se duceau
iavas-iavas,
la rosturile lor obișnuite.

Ma gîndeam
petrecîndu-i la vale
c-un zîmbet coțcar :
trebuie să fim ingăduitori
cu cei mari !

De-atîtea treburi și angarale
n-or fi avut
cînd să bage de seamă
că nu numai ei au crescut
într-un an, sau în doi, sau în trei ...
Ei ne vad pururi neștiutori,
ca-n pruncie,
cînd credeam că ghetuțele pică
din nori
în bradul din colțul pridvorului,
că Moș Jucărie
vine pe borta cuptorului,
cu plăcintele și scoverzele,
că pe sor’ mea a mică
o aduseseră berzele...

Nu-i nimic, îmi ziceam,
las’ să fie așa !
O să ne adunăm impreună
și de-astă dată ;
noi, la fel, vom cînta,
vom ura,
și-or să ne asculte
cu inima bună,
mătuși și bunici și părinți,
și-or să spună
ca-n toți anii, la fel,
același cuvinte – model,
de turtă dulce și ciocolată :

« Dragii noștri,
să fiți
silitori
și cuminți !
Conduita frumoasă
este apreciată
cu osebire – de sărbători !
Iată, 
s-ar putea să apară îndată
moșul cu daruri
pentru bunii școlari :
parcă tropăie pe acoperiș ! »

- Ce copii ! murmuram,
privind cam pieziș,
cu ochii foarte atenți,
spre bătrînii ștrengari ...
Dar, ce mai încolo-încoace,
trebuie să fim indulgenți
cu cei mari :
lasă-i și pe ei să se joace !

La inceputul paginii


         Măgărușii din Medgidia

Din vechea Medgidie doar voi ați mai rămas,
preaurecheați prieteni, la fel ca altădată,
trăgînd cu nepăsare și cu același pas,
pe coastă sau la vale, cotiga încărcată.

Ce tacticos străbateți covorul de asfalt,
întins peste podeaua secătuitei mlaștini,
unde dospeau noroaie din veacul celălalt,
unde-și aveau țînțarii moșiile de baștini !

Cu ochii melancolici, cu aerul absent
al unor foste glorii, vă îndreptați alene,
spre hornurile ninse de pulberi de ciment,
care veghează poarta cîmpiei dobrogene.

În preajmă adiază un murmur de fîntîni,
ca un suspin din țara de foc, de-odinioară ...
Îl ascultați pe gînduri : niște copii bătrîni,
și înhămați în joacă mai mult la cărioară.

Vă pierdeți printre parcuri și printre blocuri noi,
în zarea dimineții de toamnă timpurie ...
S-o mai găsi vreo slujbă pe-aici și pentru voi ?
Voi, singurii simpatici de vechea Medgidie.

La inceputul paginii


         Edelweiss

A fost odată un băiat
Și semăna cu mine ...
Dar va fost, cu-adevărat,
Mai știe – cine ?
Și doruri, cîte le avea,
De vis, de poezie,
Pădurii le destăinuia,
Amurgului și ție.
Îi caut pașii pe poteci,
Îi caut chipu-n unde ;
Tăcerea, doar, cu buze reci,
Dacă-mi răspunde ...
De vină – oare cine-o fi ?
Și el, și eu, și tu,
Tu, care singură mai știi
Ce se pierdu.
O, dragă, adă-l înapoi,
Să-l mai revăd o oară,
Senin, sfios, așa – ca noi
Odinioară !

La inceputul paginii


         Aripi

Minuni s-ar cere multe – eu unul n-am să stărui –
prea rar se împlinește un vis de sărbători ...
Dar adune-o pereche de aripi fiecărui,
ca să mai dăm o raită prin stele, uneori.

Să umplem orizontul, cînd ziua stă să vină,
un foșnet lung de stoluri spre zare săgetînd,
semn că se-nalță liberi, ca vulturii-n lumină,
copiii și stăpînii întregului pămînt.

Imensele penaje călite de furtună,
sa năruie zăgazuri și să despice drum
prin veșnica pustie dintre pămînt și lună,
și să se-ntample-această minune, ca și cum

te-ai duce după apă sau ai citi o carte ...
În stația din Cosmos, la strung sau la birou,
să dăinuie în tine vibrarea fără moarte,
chemările de aripi, cu infinit ecou.

La inceputul paginii


         In terminis

Dincolo de nume,
de lauri,
de tot
ce-i luciu și coajă,
ca solzii de piatră
din care mă scot
puterile tale
la ceasul de vrajă,
dincolo de zvonul ce piere
cu noi
sau puțin mai tîrziu,
năluca de fum străveziu
pe-o coamă de val
în cădere –
ești numai
ce nu se mai știe
de cînd
și de unde să fie ...
Atîta – din toate – dureaza :
un zîmbet
trecut tuturor,
un fulg
în aripa eternului zbor,
o stea
sau o ramură trează.

La inceputul paginii


         Lipsă de cântec

Lui Nichita

Poemul este ce se vede
și nu se vede mai ales
Dar cine vede cine crede
și are chef de nențeles ?

Poemul e sublima iască
mai mult și mai ales adîncă
Dar cine poate nori să pască
cine consumă miez de stîncă ?

Poemul este inutil
ca viața și ca moartea – însă
apoi va reveni tiptil
fantoma jaloștei deplînsă

Poemul n-are-acoperiș
nici matcă, nici chezași de lege
Poemul fulgeră pieziș
aproape șapte clipe-ntrege

La inceputul paginii


         Soledad

Parc-aș trăi într-un castel
de carne vie și de oase
la orice foșnet dureroase
de șarpe sau de porumbel

Un castelan al nimănui
căci nimeni pavăza nu-i cere
decît eretica plăcere
de-a ști ce este și ce nu-i

Ca un incest neconsumat
tot ce-am trăit mă arde încă
meduza pe un colț de stîncă
sub care valurile bat

Din turla ultimului gînd
scrutez reptilele blajine
cu ochi de sulf suind în mine
încet de cine știe cînd

La inceputul paginii


         Ecou

Purtai o rochie verde în seara de-atunci,
Cu luciu stins, ca fața fîntînilor adînci.

Își revărsase luna lumina ei de ceară,
Pe umerii tăi, negri rămași de peste vară,

Pe fruntea care, parcă de toate se uimea
Pe gura – prea aproape o clipa de a mea.

Pădurea, mi se pare, avea o melodie,
Străină pentru mine, necunoscută ție ...

Cînd surîdeai, surîsul era de amintiri.
Aveai mișcări domoale și degete subțiri

Și-aveam să-ți pun o mie de mii de întrebări,
Cum, poate, numai veșnic neliniștitei mări.

Acele vorbe, toate, rămas-au de prisos,
Ca frunza ce-o așterne octombrie pe jos.

Se auzea cum vine agale către noi,
Tăcerea – ca o vulpe prin galbenele foi.

Tăceam. Tăceai. Și luna bătea prin ramuri lungi,
Pe umerii tăi negri, în seara de atunci.

La inceputul paginii


         Reclamă ieftină

La ora farfuriilor zburătoare
Îți recomand inima mea
Această
Corabie cu pînze
Din asfințite vremi
Știu
s-ar putea ca unii să zîmbească
dar tu vei naviga fără habar
din portul de pe marginea ferestrei
pînî la împietritele valuri
ale munților lunii cu piscuri
albe de chiciură
ca turlele
unei catedrale pierdute
cu noi
în ianuarie.

La inceputul paginii


         Recviem invers

Dacă
ne-am fi gîndit la timp
la importanța
obiectivă a brontozaurului
ca element de varietate
și dacă
i-am fi creat condiții
de supraviețuire cu prețul
unor eforturi infime
și dacă
brontozaurul ar fi fost
printre noi
acest mare	
predecesor al rumegătoarelor
- deci util în principiu –
atunci
nu era oarecum altceva?
Nu era 
totul mai colorat?
Nu era 
preferabil să știm că avem
încă 
un brontozaur
în carne 
și nu numai în oase ?
Și dacă
ne-am fi gîndit la timp
la timp
la timp

La inceputul paginii