Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei


Eugeniu Speranția (1888 - 1972; biografie)

Hexametrii străinului
Hexametrii tainei mele
Izvodul corbilor
Pe cellalt mal
Și totuși...
Clarinetul
Inelul cu safir
Balada II



         Hexametrii străinului

	Trece prin târg un străin ce n-are nimic de vânzare.
	N-are nici aur, nici cal, nici lance, nici pavăză n-are.
	Umblă de-a pururi străin prin târguri de-a pururi străine;
	Mica-i vioară de lemn și-o poartă prin lume cu sine.

Râde duiumul de proști de palidul Vântură-Țară,
Babele hâde-i croiesc porecle de râs și ocară;
Numai copiii, șoptind în dosul portiței închise,
Tainic îl cheamă, ghicind că-i omul din basme și vise.

	Însă-n amurgul când, reci, vin umbre din peștera rece,
	Când fluturare de corbi pe vârful bisericii trece,
	Glasul vioarei de lemn, tremurând, în văzduhuri străbate...
	Plouă pe suflete foc izbucnit din adâncuri uitate.

Palide, frunțile cad și rămân împietrite-n tăcere.
Inima slabă de om se-aprinde de-o altă putere.
Ochii privesc amăgiți o lume ce altfel se-arată.
Gândul străbate lumini și zări neștiute vreodată.

	Licăre zvonul din lemn, cu-atâtea-nțelesuri solemne...
	Duhuri din veacuri apar și celor de mâine fac semne.
	Târgu-nnoptat, descântat, un nor zburător îl cuprinde
	Și, ridicându-l pe sus, îl duce-n azur să colinde...

Târgu-nnoptat, descântat recade umil în uitare...
Pleacă din târg un străin ce n-are nimic de vânzare...

La inceputul paginii


         Hexametrii tainei mele

Lung e basmul nebun al cuprinsului fără hotare,
Plin de-ale sorilor beți aventuri și vârtejuri bizare...
Câte priveliști apar și dispar, se clădesc, se doboară...
	Eu? Apărut-am acum, - și prima, și ultima oară.

Iată puzderii de inși din genunile negre-ale sorții;
Forfotă sură de dor, de gând, de trufii și rușine...
	Nimenea altul nu-i Eu, - de-o parte și alta a morții.
	Nimeni din cugetul meu n-a cugetat pân` la mine.

Câte priviri întâlnii pe spinarea acestei planete,
Câte cuvinte pustii descifrat-am, zadarnic, cu sete:
	Veșnic, cu sufletul ars, plecat-am cu dezamăgire:
	Toți îmi rămâneți străini, în inimă, vorbă și fire.

Chipul mă-arată ca voi; mă-amestec cu voi împreună,
Dar untdelemnul de mir pe apă tot singur se-adună.
	Singur, eu singur sunt Eu, unul în toată vecia...
	Trist, cu obrazul crispat, vulgar îmi trăiesc comedia.

Trec neștiut și discret. Mă credeți la fel ca oricare...
Punct de vedere unic sunt însă, și punct de-ntrebare.

Știu că exist și privesc și iubesc tot ce-n față-mi s-așterne.
Știu că, pribeag printre voi, trebuit-a să capăt și-un nume.
	Însă nicicând n-o să am un răspuns întrebării eterne:
	Oare de ce-a trebuit să apar o dată pe lume?...

La inceputul paginii


         Izvodul corbilor

Urme ciudate de corb, în grădina pustie și ninsă,
Scriu pe zăpadă un text, inspirat din secretele sorții.
Vântul citește din zbor și presară deasupra zăpadă...
...Sigur că-l tulbură greu mărturiile păsării negre.

Însă, purtând peste tot aceleași îndemnuri sinistre
(Chiar dacă nu se găsesc priviri să culeagă izvodul),
Corbii aleargă și scriu prin toate grădinile lumii.
...Semnele trec și se șterg, adevărul rămâne și doare.

La inceputul paginii


         Pe cellalt mal

Singur, exilat pe cellalt mal,
Rătăcești pe culmi necunoscute
În priveliști nentinate de banal,
Neștiute, negândite, necrezute.

Unde aerul nerespirat vreodată,
Transparent ca diamantul pur,
Conturează stânca neumblată
Cu tăios și înghețat contur;

Unde plante nouă, miros nou
Învestesc cu farmec nou pădurea;
Unde spațiul răsună de-un ecou
Altfel ca ecoul de pe-aiurea

Și-alergând cuceritor pe-o cale
Ce-o despică vigurosu-ți pas,
Plângi pe regii-ncătușați în zale
Ce pe malul cellalt au rămas.

La inceputul paginii


         Și totuși...

		„Ergo sum....”

Când ploaia bolnavă ce plânge și-aleargă pe negrele strade,
Sperând adăpost să găsească, lovește-n ferestrele reci,
Când nimeni nu știe că trupu-mi în putredă pulbere cade
...Ce tristă e-n seară odaia din care plecat-am pe veci!

Zambila ce-ncepe să-nvie privind printre storuri m-așteaptă;
Romanul cu foaia-ndoită se miră că nu-l isprăvesc;
Apollo de bronz, de pe soclu, spre usă privirea-și îndreaptă,
Și-un plic de la tine – pe masă – așteaptă să viu să-l citesc...

Un jilț lângă foc meditează; clavirul gândește-o poemă;
Lumina din sobă se-alungă în fund pe-nfloratul tapet,
Perdelei dând chip de femeie, consolei dând chip de triremă
Și calpului glas de ceasornic dând chip legănat de sonet.

Văd micile cadre-n perete – roșite de-a sobii văpaie,
...Sofaua pe care adesea sculptat-am un vis îngeresc.
Dar eu nu mă văd nicăierea – și totuși mă simt în odaie,
...Și-un plic de la tine – pe masă – așteaptă să viu să-l citesc...

La inceputul paginii


         Clarinetul

Plângea pe stradă clarinetul, sub cer cu soare african,
Plângea cu glasul său elastic ca de pribeag copil orfan.

Și-atunci un stol de păsări albe, printre ferestrele deschise,
Mi-au năvălit pe loc odaia. În zbor trecuseră abise.

Le-am întrebat de când pornit-au, și oare când or să mai vie,
Dar au tăcut, și bănuit-am c-au străbătut o veșnicie.

Și cum erau atât de multe, am tresărit privind la ele:
Erau rătăcitoare, triste, așa cu dorurile mele.

Le-aș fi oprit, dar dispărură și-mi pieptu-mi înflori regretul,
Ca un orfan zdrobit de chinuri tăcuse-n stradă clarinetul.

La inceputul paginii


         Inelul cu safir

În raze arămii de-apus când am plecat,
Inelul cu safir în deget ți l-am pus
Și-am spus: „Să te gândești mereu
La cel ce ți l-a dat”.
Și-n raze arămii de-apus
Încet m-am dus.

Dar când departe,-n luptă,-nflăcărat
Muindu-mi spada-n sânge de păgân,
Mi-am scris temutul nume-n cartea de eroi,
Tu... ai zvârlit inelul cu safir
În fundul lacului din parc.

Dar nimfa lacului l-a prins pe când cădea
Și ți l-a pus în sân
Pe când dormeai pe mal.
Apoi, târziu, când eu zăceam străpuns de lănci,
Străpuns de-nveninatele săgeți,
Tu ai zvârlit inelul cu safir
În fundul râpei negre și adânci
Din care iese abur otrăvit,
În care și ecoul a murit.

Dar hidra fioroasă l-a găsit,
Și-ncet târându-se pe stânci,
Ți l-a adus, - și ți l-a pus în sân
Pe când dormeai într-un hamac de flori.

Dar tu ai azvârlit din nou,
Ai azvârlit inelul cu safir
În fundul unei gropi din cimitir...

Și-acum, când eu sunt mort și putrezit,
Și când tu dormi în caldul tău alcov,
Nu te trezi, căci spectru-mi a venit
Să-ți pună-n sân inelul cu safir.

La inceputul paginii


         Balada II

(Peregrinul)

Eu sunt un peregrin ce trece prin singuratice poteci.
................
Când cel mai mare mag al lumii cădea în ultimul său vis,
Mi-a spus că-n zarea de mătase, la umbra unui ciparis,
E îngropat un arc de aur păzit de șapte lilieci.
Și... merg spre zarea de mătase, prin singuratice poteci.

Eu sunt un peregrin ce trece înfășurat în albă haină,
Și dacă din adânc de lacuri vreo nimfă-mi zvârle-n cale flori,
Eu nu le văd, ci trec pe-alături, spre depărtarea fără nori,
Gândind la arcul cel de aur ce pentru voi e-o-ntreagă taină.
Eu sunt un peregrin ce trece înfășurat în albă haină.

Eu sunt un peregrin ce trece prin singuratice poteci
Și dacă-n serile de toamnă când plouă trist și nesfârșit
Zăresc în drum castelu-n care aș fi cu dragoste primit,
Eu nu-l privesc, ci merg spre arcul păzit de șapte lilieci...
Eu sunt un peregrin ce trece prin singuratice poteci.

Eu sunt un peregrin ce trece înfășurat în albă haină,
Și dacă fulgerele joacă trăsnind din cer până-n pământ,
Ori dacă-n cale-mi ies strigoii, eu trec și nu mă înspăimânt,
Ci surâzând aștept sfârșitul ce pentru voi e-o-ntreagă taină...
Eu sunt un peregrin ce trece înfășurat în albă haină.

Poezii culese din „Antologia poeziei simboliste românești”, Editura pentru Literatură, București, 1968

La inceputul paginii