Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei


Simion Giurgeca (1922 - ...; biografie)

Poemul ecluzei
Oraș bătrân
Rugăciune
Eu sunt călătorul
Ultima zi
Umbra
Interceptare



         Poemul ecluzei

Pământ, te scurm!...
Și piatra ți-o sfarm cu târnăcopul.
În truda-mi, cad și mă târâi; lovit cu piciorul,
Bătut și scuipat, păgânii mă-njură...
Și eu înfrunt senin privirea lor, blestemul
Și orice lovitură.

Pământ, te scurm!...
În orice zi. Și noaptea, în ploaie și vânt,
Prin gheata-mi ruptă și udă, răceala apei în oase o simt.
Mâna mea-i roasă, în ochi e amurg,
Pe frunte, noroiul și stropi de sudoare
Ca lacrima curg.

Pământ,
Sunt fără odihnă și lutul adânc
Îl scot din largile șanțuri și-n cupe-l arunc;
Cleios și gălbui, pe vârful lopeții,
Pe diguri înalte cu râpe și spini,
Îl duc vagoneții.

Cu roaba îl urc pe scânduri în coastă,
Mai sus, în vârf, spre zarea albastră.
Genunchii îmi tremur, plămânii mă dor,
Abia respir și mă clatin, cu pasul mic,
Încet mă urc și cobor.

Prin stufuri și trestii, printre coline,
Tractoarele poartă cu ele dragline:
Nisipul și melcii și mâlul îl sapă;
Cu brazde adânci pe valea pustie
Stă șanțul cu apă.

Deasupra mea paseri, cu miile-n cârduri,
Rotesc peste holde și pleacă în rânduri.
Pe bolta-nnegrită se-nvolbură norii...
Ce trist și duios răsună văzduhul,
Când zboară cocorii!

Nu-i floare, nici iarbă, un arbore nu-i,
Nici sate cu oameni. Nu-i nimenea, nu-i...
Doar linii, conture, pe micile dealuri
Cu straturi de ceață groasă și albă
Ca niște valuri.

Nu-i nimenea și sună în goana lor trenuri,
Trezindu-mi ecouri și-atâtea refrenuri...
Cum trec, la geamuri, priviri spre noi se îndreaptă;
Sunt mii de oameni acasă, tineri, bătrâni,
Care ne-așteaptă.

Sunt mii de oameni și neamul, o țară!
Cu morții ei, cu toții-n noapte se scoală
Și-n vuit de luptă cu fruntea senină,
Pornesc flăcăii din codri, moșnegii-toiag
Să-și facă lumină.

Pământ,
În jur e sârmă cu ghimpi și tăcere,
Semne pe stâlpi, gherete cu sentinele.
Prin aerul rece un strigăt tăios, ascuțit...
Doi oameni, piciorul și coaste sub roți de vagoane
Iar și-au strivit.

Cum bate în pieptu-mi inima tare,
Că tâmpla îmi arde și capul mă doare
În suflet durerea abia mi-o înfrâng!
Ce viață mizeră și plină de chinuri...
Să rabd? Să blestem? Să plâng?

Pământ,
Te năruie-n prăpăstii și miile de stânci,
Le sfarmă ca și mâlul apelor adânci.
Cum stă pe ele urma sângelui din mâini!
Un semn de ură crudă ce l-au avut pigmeii
Cu inimă de câini.

Pământ,
Din cei ce sunt aici, câți mâine vor muri?
În groapa fără cruce, nimeni nu-i va ști!
Câți n-o să aibă rugă și nici lumini ce ard,
N-o să lumineze locul acoperit cu buruieni
Și fără niciun gard?

Pământ, te scurm...
Și piatra ți-o sfarm în stâncă:
O scot de jos, din șanț, pe schelă și-n groapă adâncă
În daltă lovesc ciocanele malul;
Mai larg, mai larg și adânc,
Să fie canalul.

Și mâine, când nave purta-vor rodul în pântec
Cules din holde cu flori și un cântec
Suna-va-n amurguri, ecou înserat;
Câți oameni știi-vor atuncea că lutul și piatra
Ieri, eu ți-am săpat?

Flămând și gol, în frig, bătut de ploi și vânt,
Te scurm într-una, ziua și noaptea, pământ
Cu dinții mușc în țărână și dintre ruine,
Privesc departe cerul aprins
Cu mii de lumini!

Doamne,
Cu gândul mâine de-oi trece,
La lut și la piatră, la apa cea rece,
Pe bolta senină fără de ceață
Trimite țării augur alt soare
Și-o altă viață.

1952, Canal

Din antologia „Acești mari poeți mici”, culeasă de Mihai Rădulescu
Din antologia „Poeți după gratii”, realizată de Constantin-Aurel Dragodan

La inceputul paginii


         Oraș bătrân

Oraș bătrân,
cu străzi înguste,
ce plin ești astăzi de ruine!
Ce negre-s zidurile tale
și ploi cum bat...
Pe-acoperiș și prin tavane,
prin pod, prin uși,
prin geamurile sparte...
Cum șuieră acum un vânt
tăios, pustiu,
aducător de moarte.

Oraș bătrân,
cu bolta cenușie...
Pe cer azi nu ai nicio stea
și nici lumini nu ard
în vechile biserici
cu turnurile frânte...

Nic nu s-aud refrenuri
în largul unui lac,
ori sub balcon, într-un castel,
în cimitir... și nici la cafenea!...
Acuma toate tac.

Oraș bătrân,
acoperit de ceață...
Azi ești numai ruine,
morman de piatră arsă,
acoperit de fum
și plin de buruieni

Prin care umblă șerpii
cu limbile afară
la corbi ce croncănesc
a cobe-n rotocoale
deasupra ta și zboară.

Oraș bătrân,
ce ieri ai fost lumină
și mie tu un drum mi-ai arătat,
azi ești plin de poteci
și tot mai mult te stingi...
oraș bătrân, tăcut și mort!...

Eu mâine voi veni din nou
al vieții val să duc
luptând cu existența...
Dar n-am să știu atunci,
oraș bătrân, pe care drum s-apuc?

Oraș bătrân,
ce stai pustiu în mine
și ești numai cenușă
o urmă a focului de ieri,
când vor veni furtuni
pe străzile-ți înguste

și viața curge-va-n șuvoi,
lucind în razele de soare,
ridică-te din spuză iară...
și luminează-mi calea
spre-o zi de sărbătoare.

1951

Din antologia „Acești mari poeți mici”, culeasă de Mihai Rădulescu
Din antologia „Poeți după gratii”, realizată de Constantin-Aurel Dragodan

La inceputul paginii


         Rugăciune

De două mii de ani
Oamenii așteaptă să Te arăți de sus,
Să-nvingi iarăși păcatul,
Să ierți pe cei puternici,
Să dai din harul Tău celor ce sufăr – mila
Și-n suflet pacea s-o aduci, Iisuse!

De două mii de ani
Oamenii Îți cheamă numele Tău sfânt
Și-ți cer iar mântuirea.
În rugăciuni Te laudă
Să faci mai bună viața lor
Și voia Ta să fie
Cum e „în cer, așa și pe pământ”.

Și noi Te așteptăm
Aici între păgâni, umili, plini de păcat,
Nădejdea-n Tine-am pus,
Ca să ne scapi de ură,
Și trupul de dureri...
Să-nnobilezi în inimi patimile crude
Și să ne mântui și pe noi, Iisus!

Din antologia „Acești mari poeți mici”, culeasă de Mihai Rădulescu
Din antologia „Poeți după gratii”, realizată de Constantin-Aurel Dragodan

La inceputul paginii


         Eu sunt călătorul

Eu sunt călătorul ce-n viață aleargă mereu
Și caută sfârșitul potecilor cu spini.
Și merg demult pe drum, prin pietre și mă zbat așa de greu
De câte ori mă lupt și-ncerc să ies din mărăcini.

În suflet port dureri, pe trup am răni și urmele de sânge
Mă dor la oricare-avânt ce-l dau vieții deșarte
În pieptu-mi seva se zbate și inima plânge
Când merg înainte spre zare, tot mai departe.

Pe frunte simt răceală și tâmplele-mi bat crud,
Privirea se-nfioară și tremură și ea la orice pas
Ce-l fac dibuind. De-atâta durere și chinuri asud,
Dar merg înainte și-nvins nicidecum nu mă las.

Ziua și noapte ascult cum șuieră vântul,
Mă târâi prin zgură și merg printre ruine
Cu mâna scurm în țărână și mușc cu dinții pământul
Iar ochii-mi ridic la cer mai sus către lumini!

În urma mea, pe drum, rămân urmele pașilor grei
Săpați prin furtuni cu vremea în stâncă
Și ploaia îi roade... și vântul și gerul din ei
Șanțuri înguste și calea o fac mai adâncă.

În urma mea, prin ani, spre albastrul senin,
Mă urc pe culmi la bolta plină cu stele
S-ascult cum sună chemări și glasuri ce vin
Și-mi dau curaj când merg suind fără-ncetare la ele.

Eu sunt călătorul ce n-are odihnă, mi-e sete,-s flămând,
Și-mi tremură trupul și pasul pe drumul atâta de lung.
Eu rabd și-nfrunt în cale-mi prigoane pe rând;
Nu astăzi, dar mâine, eu tot am pe culme, s-ajung!

1954

Din antologia „Acești mari poeți mici”, culeasă de Mihai Rădulescu
Din antologia „Poeți după gratii”, realizată de Constantin-Aurel Dragodan

La inceputul paginii


         Ultima zi

(Sărbătoare păgână)

I
E ultima sărbătoare păgână,
Când zeul hidos mai stă în icoană
Să-și ceară tributul, aur și sânge!
E ultima zi,
Când oamenii flămânzi
Bătrâni, bărbați, femei, copii
Îi strigă numele-n stradă
Și-i poartă chipul vopsit
Și pancarte cu mii de lozinci,
Lumea să-l vadă!
	E ultima lege, un ultim decret
	Înscris cu litere mari în ziare,
	Cu roșu chenar, pe zid și-n vitrine.
	E ultimul ceas,
	Când tobele bat,
	„Zeul” hidos când urcă în pas
	Trufaș pe trepte-n tribună;
	Dogme și teze să dea,
	Proiect cu planuri plin de minciuni
	Țării să-i spună.
E ultimul vis paranoic, nebun,
Când el în zare-și mai flutură mâna
Și vrea să-și supună umilul popor.
E ultimul semn,
Când poate-nșira
Plin de mândrie sacrul îndemn,
Cu laude trase pe sfoară,
Citind raportul cincinal,
Să-i bată supușii din palme,
Cinci zile iară!

II
	E ultimul circ și spectacol acum,
	Când „zeul” își ține sceptrul în mână
	Simbolul forței barbare și crude.
	E ultimul sfat
	Satanic ce-l dă
	Mulțimii care l-a aplaudat
	L-al patrusprezecelea congres
	În prima adunare,
	Când el s-a propus singur din nou
	Să fie ales.
E ultimul chin și grea suferință
Pe care o îndură neamul de robi
Cu trupul scheletic și ochii de jar.
E ultimul gând
Ce poate-l mai au
Oamenii-n disperare-așteptând!
„Zeul” să plece, clanul și toți...
Să nu mai stea în „altar”
Să scape-n grabă țara de el
Și glia de hoți.
	E ultima „sărbătoare păgână”,
	Când „zeul” hidos mai stă în icoană
	Să-și ceară tribut aur și sânge!
	E ultimul ton,
	E ultimul glas.
	(Circulă des în lume un zvon
	Că-i „zeul” păzit de stafii
	Și epoca de aur
	Acuma începe să moară)
	E ultima zi!

Din antologia „Acești mari poeți mici”, culeasă de Mihai Rădulescu
Din antologia „Poeți după gratii”, realizată de Constantin-Aurel Dragodan

La inceputul paginii


         Umbra

Lumina...
nu are umbră!
Numai corpurile au umbră,
dacă există ceva să le lumineze.

Soarele...
ar putea să aibă și el umbră.
Dacă am vedea umbra universului.
Ce n-am face să vedem
și umbra infinitului!

Și totuși...
sunt oameni care n-au „umbră”!
El,
„Omul”, nu are „umbră”.

Vai, vai!
„Umbra” lui
A întunecat Soarele!

Din antologia „Acești mari poeți mici”, culeasă de Mihai Rădulescu
Din antologia „Poeți după gratii”, realizată de Constantin-Aurel Dragodan

La inceputul paginii


         Interceptare

Când privesc Țara,
văd orizontul,
dar nu pot ajunge niciodată la el!

	Când privesc cerul,
	văd stelele incandescente
	și planete unde sunt sigur că trăiesc oameni
	care au inimă.

Când privesc, gândind la nemărginire,
aud sunete și melodii,
ce ard cu lumină,
stingându-se-n ecouri,
departe și aproape de noi.

	Când percep orizontul, bolta imensă, infinitul,
	și armoniile eternității...
	simt și simfonia propriului meu suflet!...
	și știu,
	sunt sigur...
	că toți avem inimă!

O inimă ce bate la fel.

Din antologia „Acești mari poeți mici”, culeasă de Mihai Rădulescu
Din antologia „Poeți după gratii”, realizată de Constantin-Aurel Dragodan

La inceputul paginii