Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei


Arthur Rimbaud (1854 - 1891)

Simțire
Roman
Dulapul
Boemă
Corbii
Cântecul celui mai înalt turn
Adormitul din vâlceà
Ofelia



         Simțire

În seri de vară-albastre, voi merge pe poteci
Printre țepoase grâne, strivind otava verde,
Și tipărindu-mi pașii în firele ei reci,
Îmi voi lăsa-n vânt părul – ușor să mi-l dezmierde.

Voi merge în tăcere, și fără nici un gând,
Dar îmi va crește-n suflet iubirea nesfârșită;
Ca un nomad umbla-voi, departe, străbătând
Prea fericit, Natura, ca lângă o iubită.

1870

În românește de Petre Solomon

La inceputul paginii


         Roman

I

La ani șaptesprezece, nu ești defel serios.
Lași naibii, într-o seară, și țapi și limonadă:
Ieșind din cabaretul cu lustre, zgomotos,
Te duci sub teii-n floare ce cresc pe promenadă.

În iunie, spre seară, e-atât de-nmiresmat
Văzduhul, că-nchizi ochii adesea, de plăcere.
Orașul nu-i departe, iar vântul – încărcat
Cu zgomote – miroase a viță și a bere.

II

Te uită, o fâșie de-azur, cât un arnici,
S-a agățat de-o creangă: o stea răutăcioasă
O-mpinge și, cuprinsă de-un dulce tremurici,
Pe boltă se topește, subțire și lăptoasă.

Șaptesp'ce ani! O noapte de iunie! Pierdut,
Lași să te-mbete seva – e parcă o șampanie.
Bați câmpii; ți se zbate pe buze un sărut –
Îl simți cum se frământă mereu, ca o gânganie.

III

Cu inima năucă, prin cărți robinsonezi
Când, în lumina pală-a unui fanar, răsare
O fată drăgălașă, - dar lângă ea mai vezi
Și-al tatălui ei guler, - o umbră-ngrozitoare.

Te crede fata foarte copilăros; bătând
Din pantofiori, deodată se-ntoarce către tine
Cu o mișcare vie, sprințară lunecând.
- Pe buze-ți mor, atuncea, duioase cavatine.

Ești, până-n luna august, îndrăgostit lulea!
Îi scrii sonete: râde de ele, deopotrivă.
Amicii toți, te lasă: prea ești neghiob. Dar Ea
Se-ndură, într-o seară, să-ți scrie o misivă.

În seara ceea intri în birtul zgomotos
Și ceri un țap de bere, sau poate-o limonadă...
La ani șaptesprezece, nu ești de fel serios,
Când știi că sunt atâția tei verzi pe promenadă.

1870

În românește de Petre Solomon


La inceputul paginii


         Dulapul

E un dulap cu trupul cioplit dintr-un stejar
Ce-a prins a bătrâneții blajină-nfățișare.
Cum stă deschis, își toarnă în umbră – ca-n pahar
Un vin străvechi, - miresme ciudat de-amețitoare.

În maldărul de boarfe se află tot ce vrei:
Îngălbenite rufe, cu iz de levănțică,
Dantele vechi, și cârpe de prunci sau de femei,
Basmale cu balauri, purtate de-o bunică.

Găsești medalione, șuvițe lungi de păr, -
Cărunt sau blond, - portrete, uscate flori de măr,
Al căror iz se-mbină cu mirosul de poame.

Dulap străvechi, în tine ascunzi atâtea drame!
Și-ai vrea să-ți spui povestea, urechea să ne-o saturi,
Când îți deschizi, c-un trosnet, enormele canaturi.

1870

În românește de Petre Solomon

La inceputul paginii


         Boemă

- fantezie -

Umblam cu pumnii-n buzunările crăpate
Și chiar paltonul îmi părea că-i ideal.
Mergeam sub ceruri, Muză, și-ți eram vasal:
Ce de mai dragosti am visat, frumoase toate!

Nădragii mei aveau o gaură cam mare,
Dar înșiram la rime, cufundat în vis.
Găseam în Ursa Mare-un han mereu deschis,
Iar stelele-mi foșneau pe cer, încântătoare.

Le ascultam, pe margine de drum șezând,
În serile acelea de septemvre, când
Simțeam pe frunte roua – vin amețitor,

Și când, rimând prin întunericul fantastic,
Trăgeam ca de o liră de-al ghetelor elastic,
Proptindu-mi inima cu un picior!

1870

În românește de Petre Solomon

La inceputul paginii


         Corbii

Doamne, când câmpu-i înghețat,
Când în cătunele sărace
Al clopotelor vaier tace...
Peste-al Naturii câmp uscat
Din cerul tău adânc și mare,
Frumoșii corbi fă-i să coboare!

Ciudate oști de corbi năuci,
Ferit de vânturi cuibul nu vi-i!
De-a lungul galbenelor fluvii,
Pe drumurile cu vechi cruci,
Peste tranșei, și gropi, și șanțuri,
Abateți-vă-n negre lanțuri!

Peste-ale Franței mari câmpii,
Unde dorm noii morți, - dați roată
Ca fiece drumeț să poată
Să cugete. De-aceea, fii
Un vestitor al Datoriei,
O, neagră pasăre-a veciei!

Dar, sfinți ai bolții, zugrăviți
În vârfuri de stejar – caice
Pierdute-n nopți, - pe pitulice
Lăsați-o celor țintuiți
În ale ierburilor carceri
De-nfrângerea fără întoarceri!

1871

În românește de Petre Solomon

La inceputul paginii


         Cântecul celui mai înalt turn

Trândavă juneță
Roabă orișicui,
Din delicateță
Viața mi-o pierdui.
O, să vină-o zi
Când ne vom iubi!

Mi-au spus: sihăstria
E de tine, frate.
Numai Bucuria
Dac-au să-ți arate,
Alt nimic nu poată
Din cuib să te scoată.

Trândavă juneță
Roabă orișicui,
Din delicateță
Viața mi-o pierdui.
O, să vină-o zi
Când ne vom iubi!

Inima, sărmana,
Văduvită-amar,
Are doar icoana
Preacuratei, - dar
Preacuratei, oare
Cum să-i faci rugare?

Atât am răbdat,
Că am și uitat.
Temeri și dureri
Au plecat în cer.
O sete bolnavă-mi
Toarnă-n vine-otravă.

La fel și-o livadă
Lăsată-n păragini:
Lauri și pătlagini
O-nfloresc, și-i pradă
Muzicii barbare-a
Muștelor murdare.

1872

În românește de Petre Solomon

La inceputul paginii


         Adormitul din vâlceà

E o vâlceà în care doinește-un pârâiaș,
Smulgând, ca un bezmetic, din iarbă și sulfină,
Fășii de-argint. Deasupra, pe muntele trufaș,
Stă soarele. Mustește vâlceaua de lumină.

Cu capul gol, cu gura deschisă, un soldat
Culcat în iarbă doarme, cu ceafa năpădită
De frunze de lăptucă. E ca-ntr-un verde pat.
Lumina plouă-asupră-i, din bolta împâclită.

Cu tălpile în iriși, el doarme, surâzând
La fel cum ar surâde un prunc bolnav, plăpând.
Mi-l leagănă, Natură, căci are frigu-n oase!
Nu-l tulbură mireasma. Cu măinile pe piept,
Sărmanul doarme-n soare. Iar sub plămânul drept
Se cască două găuri roșcate și hidoase.

1870

În românește de Petre Solomon

La inceputul paginii


         Ofelia

I

Pe unda neagră, lină, în care stele dorm,
Ofelia cea albă plutește-ncet, culcată
În lungile ei văluri. Și pare-un crin enorm.
Chemări de corn răsună-n pădurea depărtată.

De ani o mie trece pe lungul, negrul râu,
Ofelia cea tristă, ca o nălucă pală.
De ani o mie, dulcea-i sminteală, fără frâu
Romanța și-o îngână în briza vesperală.

Ca pe-o corolă vântul îi desfășoară, lin,
Gingașul văl pe apă, și sânul i-l sărută,
Plâng sălcii pe-al ei umăr, iar trestiile vin
Asupra frunții sale, în vise-adânci pierdută.

Mototoliții nuferi suspină-n juru-i, blând;
În vreun arin ce doarme, ea sperie ca un crainic
Vreun cuib din care – o clipă – se-aud aripi bătând.
Din stelele de aur, pogoară-un cântec tainic.

II

Ofelie frumoasă ca neaua, ai murit
Copilă; tu, de apă ai fost târâtă, poate
Fiindcă-un vânt din munții Norvegiei stârnit,
În șoaptă îți vorbise de aspra libertate.

O boare neșiută, ce păru-ți răvășea,
Spre mintea-ți visătoare ducea un straniu freamăt.
Iar inima ta, glasul Naturii-l deslușea
În bocetul pădurii și în al nopții geamăt.

Imensa horcăială a mărilor sub cer
Zdrobea prea omenescul tău sân, plin de dulceață.
Și, într-o dimineață de-april, un cavaler
Frumos, nebun și palid, ți-a-ngenuncheat în față.

Iubire, Libertate și Cer! Ce vis trăiai!
Și te topeai într-însul ca neaua pe jăratec.
Te gâtuiau vedenii și, fără glas, purtai
În ochii-albaștri spaima de-un Infinit sălbatec.

III

- Poetul ne mai spune că, nopțile, tu vii
Și cauți pe sub stele, cândva culeasa floare, -
Și c-a văzut-o, strânsă în văluri străvezii,
Pe-Ofelia cea albă plutind, ca un crin mare.

1870

În românește de Petre Solomon

La inceputul paginii