Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei


Cincinat Pavelescu (1872 - 1934; biografie)

Corbii
Cântecul omului
Impresii de toamnă
Poetul
Cele trei năluci
Simbolul neantului
Ftizica
Simfonia ploaiei



         Corbii

		D-lui C. Pariano

O, corbi siniștri, vă iubesc!
Voi ce pe-al iernei alb lințoliu
Cădeți în stoluri ce-ngrozesc
Ca niște pete mari de doliu!

În fracurile voastre negre
De ciocli, aveți ceva de gală,
Și-n croncănitul vostru râde
O ironie triumfală!

Dușmani cetăților banale,
Prin vechi ruini v-adăpostiți,
Și sub disprețul vostru rece
O lume-ntreagă-nvăluiți.

Dacă vă mușcă foamea-ntocmai
Ca feudalii castelani,
Vă năpustiți pe avuția
Muncită-a bieților țărani.

Și negrul vostru e simbolic,
E doliul ce-ndurător
Purtați victimelor căzute
Sub ciocul vostru hrăpitor.

Chiar Edgar Poe în cinstea voastră
A scris balada-ntunecată
Al cărei leit-motiv e tistul
Și-ngrozitorul: niciodată! 

O, corb sinistru, al meu suflet,
Scârbit de lupte și de jale,
E-atras de doliul sarcastic
Ce-l poartă aripile tale!

Și-aș vrea, pentru-a scăpa de viața
Sugrumătoare a cetății,
Să deviu regele ruinei,
Al păcii și-al singurătății

La inceputul paginii


         Cântecul omului

Mă-ntorc zdrobit. Ce drum enorm!
Viu dintr-o țară depărtată,
Pe care harta n-o arată...
Sunt obosit, aș vrea să dorm.

Sunt ani, sunt ani de când alerg
Tot înainte, înainte,
Cu-aceeași întrebare-n minte:
De unde viu și unde merg?

Și barca-mi nu mai e la fel,
Iar pânzele-i imaculate
De la plecare, sunt pătate,
Ca și o masă de hotel.

O mânam eu, sau mă ducea
În voia vântului, tot anul?
Eram sau nu, eu, căpitanul?
Sărmanei bărci ce rătăcea?

O amintire mi-a rămas...
Țara nădejdii,-n depărtare,
Mi se părea atât de mare –
Și-am ocolit-o într-un ceas!

Un gând mă tulbură, mâhnit,
Ca un ecou de harfă spartă:
E visul meu neîmplinit,
E idealul meu în artă!

În goana lui, izbit de stânci,
Mă-ntorc la mal, mânat de soartă,
Pe inimă c-o floare moartă,
S-ascunză ranele-i adânci.

Și-acum, în drumul spre mormânt
Privind amurgul arămiu,
Când simt ce-aș fi putut să fiu,
Mă-nduioșez văzând ce sunt...

La inceputul paginii


         Impresii de toamnă

Pădurea veștejită în stânga mea coboară,
Și-n dreapta, o colină se suie către zări,
Sub roșul ce amurgul pe culmile-i strecoară.

E toamnă pe sfârșite. Pe drum și pe cărări
Zbor frunzele mânate de vântul ce le poartă,
Cum valul poartă barca pe zbuciumul de mări.

Trosnește câte-o cracă și-n umbră cade moartă;
Săracul o să aibă la iarnă uscături,
Natura se-ngrijește cu milă de-a lui soartă.

O, fire nențeleasă, cum inima ne-o furi
Cu moartea ta, sub care s-ascunde renviere,
Tu, care dintr-un mugur dai viață la păduri!

Știi oare ce duioasă și tristă mângâiere
E ordinea eternă, pe care-o-ntrezărim
În frunza care naște și-n frunza care piere?

Doar ea mai ne adoarme durerea că murim!

La inceputul paginii


         Poetul

Fecioare dulci, e în zadar!
Privirea voastră fermecată
Și ale voastre jurăminte,
Oricât de calde și de sfinte,
Nu pot din drum să mă abată,
Căci e croit, mai din-nainte,
Așa spinos și solitar...
Un glas îmi strigă: Mergi! Nebun,
Puterei sfinte mă supun,
Și fug, și fug în largul zărei,
Și fug în voia întâmplărei
P-aripa largă a fanteziei,
Călăuzit de-un singur dor:
Sunt jidovul rătăcitor 
		Al poeziei!

La inceputul paginii


         Cele trei năluci

Amurguri, toamne, patimi îngropate
Pe gândul trist cu noaptea s-au lăsat,
Și-n haine lungi, năluci întraripate
Trec prin oglinzi și-n geamuri parcă bat.

Una ieșind din colțu-i de-ntuneric
Cu glasul ei de umbră cuvântă:
„Nu mă cunoști, sunt visul tău himeric
Ce m-ai uitat? Am fost nădejdea ta!”

O alta blând s-apropie de mine
Pe când coboară-n sufletu-mi căința.
A fulgerat! În zări văd doar ruine...
„Te recunosc, nălucă, ești credința!”

Și cea din urmă, albă ca o moartă,
Plecând din prag s-a-ntors... parcă zâmbea.
Sunt singur. Plouă. Vâmtul geme-n poartă.
Nălucă-ai fost și tu, iubirea mea!

La inceputul paginii


         Simbolul neantului

		Curtezanelor

Fugi, geniu al nenorocirii,
Dușman al visului și-al forței,
Tu, care-n mrejele iubirii
Învălui germenele morței.

Fugi, glasul tău mă înfioară
Trimite-ți dorul să se culce...
Sărutul tău dacă e dulce,
A lui beție mă omoară...

Și părul tău e-ncolăcire
De șerpi cu limbile-otrăvite,
Tu ești adâncul ce înghite
Virtute, geniu și simțire.

Ascunde-ți trupul alb și gol
- O, șarpe dulce al pieirii! –
Căci deși pari minunea firii
Ești al neantului simbol.

La inceputul paginii


         Ftizica

	„Ce jalnic în suflet străbate
	Fiorul de frunze uscate
	Pe bietul bolnav ce din casă
	Ascultă cum toamna se lasă”
				C.P.

Cu ochii mari și supți de boală,
Privește lacul spre apus
Copila care nu s-a dus
De nu știu câte luni la școală.

Cum păru-i negru ca de smoală
Pe frunte-i cade nesupus,
Un gând îi fură ochii-n sus
Spre cerul sur, spre zarea goală.

Și cum în pieptu-i slab se-neacă
Sfâșietor o tuse seacă,
Spre mama ei se-apleacă blând

Și-ngână-n lacrima ce-i pică:
„Eu n-o să văd cu voi zburănd
Pe cer întâia rândunică!”

Paris, 1907

La inceputul paginii


         Simfonia ploaiei

		D-lui Take Ionescu

E noapte de toamnă și plouă!
Ce trist e când plouă în noapte,
În plânsetul ploaiei  nu-s șoapte
De flori sărutate de rouă,
Sunt lacrimi ascunse și mute
Ce nasc și ce mor neștiute.

În fiecare picătură
Ce picură din ramuri,
În fiecare picătură
Ce-alunecă pe geamuri,
Sunt voci de jale și de ură,
Sunt rugi, crâmpeie de blesteme,
E o largă, surdă, simfonie,
E toată sumbra tragedie
A sărăciei care geme
Pe bănci, sub poduri, prin grădini,
Întunecând cu ochi haini
Și glasuri amărâte
Tăcerea plină de fiori
A nopților posomorâte!

Sub lustrul apei strada pare
Un râu statornic fără val,
Și flacăra de felinare
E ca o lamă de pumnal.

Pe când visezi la pianu-ți, doamnă,
Și-asculți al sobei dulce cânt,
N-o să-nțelegi ce tristă sunt
Când plouă, nopțile de toamnă!

La inceputul paginii