Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei


Robert Desnos (1900 - 1945; biografie)

A fost odat’ ca niciodat’-o frunză
Cântec pentru anotimpul frumos
Mâine
Celei misterioase
Furnica
Pelicanul
Zebra
Broscoiul
Glasul
Strada Bagnolet



         A fost odat’ ca niciodat’-o frunză

A fost ca niciodat’-o frunză
A fost ca niciodată-o frunză cu liniile ei.
Linia vieții
Linia norocului
Linia inimii.

A fost ca niciodat’-un ram la capătul frunzei,
Linie bifurcată, semn al vieții
Semnul norocului
Semnul inimii.

A fost ca niciodat’ la capătul ramului un copac.
Un copac vrednic de viață
Vrednic de noroc
Vrednic de inimă.

Inimă gravată, împunsă, străpunsă.
Un arbore pe care nimeni nu l-a văzut vreodat’.

Au fost ca niciodată rădăcini la capătul arborelui.
Rădăcină, semn al vieții
Viu semn al norocului
Viu al inimii.

La capătul acestor rădăcini se afla Pământul.
Pământul, pe scurt.
Pământul cât se poate de rotund.
Pământul singur pe întreaga întindere a cerului.
Pământul.  

În românește de Mihai Rădulescu
Din antologia:“Acești mari poeți mici” alcătuită de traducător

La inceputul paginii


         Cântec pentru anotimpul frumos

Nimic nu seamănă mai mult cu inspirația
Decât beția unei dimineți de primăvară.
Decât dorința unei femei.
Să nu mai fii tu, să fii fiecare.
Să-ți depui piciorul pe pământ cu agilitate.
Să savurezi aerul pe care-l respiri.

În seara aceasta nu cânt ceea ce mi s-ar cuveni să înfrunt
Ci ceea ce ar trebui să apărăm.
Plăcerile vieții.
Vinul pe care-l bei cu prietenii tăi.
Iubirea.
Focul - iarna.
Râul răcoros - vara.
Carnea și pâinea fiecărei mese.
Refrenul pe care-l cântăm când umblăm pe drum.
Patul în care dormim.
Somnul, fără deșteptări tresărite, fără angoase a doua zi în zori.

Răgazul.
Libertatea de a schimba cerul.
Simțământul demnității și multe alte lucruri
A căror stăpânire se-ndrăznește a fi refuzată omului.

Iubesc și cânt primăvara înflorită
Iubesc și cânt vara cu fructele ei.
Iubesc și cânt bucuria de a trăi.
Iubesc și cânt primăvara.
Iubesc și cânt vara, anotimpul în care m-am născut. 

În românește de Mihai Rădulescu.
Din Antologia: “Acești mari poeți mici” alcătuită de traducător


La inceputul paginii


         Mâine

Bătrân de o sută de mii de ani, tot voi mai avea puterea
Să te aștept. O, mâinele presimțit de nădejde.
Timpul, moșneag suferind de multiple entorse.

Poți geme: nouă e dimineața, nouă e seara.

Dar de prea multe luni trăim în ajun,
Veghem, păzim lumina și focul.
Vorbim în șoaptă și ascuțim urechile
La cel mai mărunt zgomot repede stins și pierdut ca la joc.
Or, din adâncul nopții, încă mai suntem martorii
Splendorii zilei și ai tuturor darurilor ei.
Dacă nu dormim e pentru a pândi aurora
Care va dovedi că, în sfârșit, trăim în prezent.

În românește de Mihai Rădulescu
din antologia: “Acești mari poeți mici” alcătuită de traducător

La inceputul paginii


         Celei misterioase

Atâta am visat la tine încât îți pierzi realitatea.
Să mai fie timp să ating acest trup
viu și să sărut pe această gură
nașterea glasului ce-mi e drag? Atât
am visat la tine că brațele-mi obișnuite, când
îți strâng umbra, să se-ntâlnească pe pieptul meu
nu s-ar mai lăsa conduse de conturul 
trupului tău, poate. Și că, în fața 
aparenței reale a ceea ce mă bântuie și mă
stăpânește de zile și ani, aș
deveni o umbră, fără îndoială. O, balanțe
sentimentale.
Atâta am visat la tine că nu mai este timp,
fără îndoială, să mă trezesc.
Dorm de-a-n picioarelea, cu trupul expus la toate
aparențele vieții și iubirii
iar ție, singura care ai însemnătate
astăzi pentru mine,
ți-aș putea atinge fruntea și
buzele mai puțin decât cele dintâi buze
și fruntea ce-mi ies în cale. Atâta
am visat la tine, atâta am umblat, am vorbit, m-am culcat
cu fantoma ta că nu-mi 
rămâne poate, și 
totuși, decât să fiu o fantomă
printre fantome și mai
umbră de o sută de ori decât 
umbra care se
plimbă și se
va plimba
veselă
pe cadranul
solar al vieții tale.

În românește de Mihai Rădulescu
Din antologia “Acești mari poeți mici” alcătuită de traducător.

La inceputul paginii


         Furnica

O furnică de optsprezece metri nu există,
Cu pălărie pe cap,
Nu există, nu există.

O furnică trăgând o căruță
Plină ochi cu pinguini și rațe,
Nu există, nu există.

O furnică vorbitoare de limba franceză;
Vorbitoare de latină și javaneză,
Nu există, nu există.

Ei! Și de ce n-ar exista?

În românește de Mihai Rădulescu
Din antologia: “Acești mari poeți mici” alcătuită de traducător  

La inceputul paginii


         Pelicanul

Căpitanul Jonathan
În vârstă de optșpe ani
Capturează-un pelican
Dincolo de Astrakan.

Pelicanul lui Jonathan,
Clocea-n zori un ou baban,
Din el ieși un pelican
Semănându-i în chip grosolan.

Iar acest al doilea pelican
Clocește și el un ou baban
Din care iese, la fel de spontan,
Un alt imitator pelican.

Și-o putem lungi din an în an
De n-am avea o omletă-n plan. 

În românește de Mihai Rădulescu 
din antologia: “Acești mari poeți mici” alcătuită de traducător

La inceputul paginii


         Zebra

Zebra, calul din tenebre,
Saltă, ochiul și-l închide,
Sună, sună din vertebre,
Când nechează parcă râde.

Din grajd iese-n Barbaria
Să-nghită toată preeria 
Și vrăjită ierbăria; 
Dar din temniță pe piele
I-au rămas dungi de zăbrele.

În românește de Mihai Rădulescu
Din antologia: “Acești mari poeți mici” alcătuită de traducător

La inceputul paginii


         Broscoiul

Pe malurile Marnei stă de veghe 
Un broscoi,
Un broscoi cam tâmp,
Ce varsă lacrimi din belșug
Subt un salcâmp.

- Spune-mi de ce plângi 
Drăguțule broscoi?
- Mi-e lehamite că n-am și eu
Un chip mai de soi.

Pe malurile Seinei
Șade un broscoi,
Cântă de se-neacă,
Pe limba lui de marțafoi.

- Zi-mi și mie de ce cânți
Urâtule broscoi?
- Cânt un cânt de bucurie,
Pentru că-s cel mai frumos,
De la Marna pân’ la Seina
Numa’ eu și cu sirena. 

În românește de Mihai Rădulescu. 
Din antologia: “Acești mari poeți mici”alcătuită de traducător

La inceputul paginii


         Glasul

Un glas, o voce care vine de atât de departe
Că nu mai face să ne vibreze urechile,
Un glas ca o tobă, voalat,
Parvine, totuși limpede, până la noi.

Deși pare să iasă dintr-un mormânt
Nu pomenește decât despre vară și primăvară.
Ne umple trupul de bucurie,
Aprinde pe buze surâsul.

Îl ascult. Nu e o voce omenească
Ce străbate zgomotele vieții și ale bătăliilor,
Prăbușirea trăznetului și murmurul trăncănelilor.

Dar voi? Nu o auziți?
Spune “Durerea va fi de scurtă durată”
Spune “Anotimpul cel frumos este aproape.”

Nu o auziți?

În românește de Mihai Rădulescu.
din antologia: “Acești mari poeți mici” alcătuită de traducător

La inceputul paginii


         Strada Bagnolet

Soarele din strada Bagnolet
Nu-i un soare ca ăilalți.
Se scaldă-n râu,
Își pune o găleată-n cap,
Exact ca ăilalți,
Dar, când îmi mângâie umerii,
El e și nu un altu’,
Soarele din strada Bagnolet
Care-și mână cabriole-
ta-aiurea decât la porțile palatelor.
Soare caraghios, îi tare mulțumit
Soarele din strada Bagnolet,
Deloc ca ăilalți.  

În românește de Mihai Rădulescu.
Din antologia: “Acești mari poeți mici” alcătuită de traducător

La inceputul paginii