Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei


Radu Cârneci (1928 - ...)

Aproape elegie
Iarba verde, acasă
Gând înapoi
Ne protejează cine, iubito, care zeu
N-am bănuit vreodată că drumul nu-i de slavă
Mireasmă-mprejur
Ca pasărea voi cânta, ca iarba voi crește
În tine-acum se-adună, la un semn
Zăpezi și flăcări



         Aproape elegie

Amiezile ne vor pătrunde răbdătoare,
ca o putere ce vine și pleacă,
și va fi o liniște ce doare,
o durere care se-neacă.

Apoi soarele va fi tot mai frumos
și-i va grăbi pe toți spre seară,
ademenindu-i cu armonia de jos,
unde se roagă o făclie de ceară.

Numai eu voi rămâne-n lumină
cu cântecul, pasăre țipând între dinți –
și-mi va curge din tâmple rășină:
două pâraie fierbinți. 

Din volumul Orgă și iarbă, 1966

La inceputul paginii


         Iarba verde, acasă

- Pentru Emmi, cu dragoste -

Acasă, iarba verde aproape de mugure,
- vai, cum îi place să geamă sub pași! –
o simt cum îmi sărută glezne și tălpi,
oftând în zori, fără de somn, singură,
fragedă,
iarba în mai.

La amiază are ceva de mândră țărancă
rotindu-se, toată numai miresme,
și mă cheamă și mă cuprinde,
și-mi intră în sânge hoțește, femeie
pătimașă,
iarba în iunie.

Spre seară începe să cânte de nuntă:
se roagă pentru o noapte de dragoste,
se roagă să-i gust trupul, să-i pătrund
sângele în șuier de coasă,
aprigă,
iarba în iulie.

Seara, la piept, lung mi se tânguie:
e de dor arsă, de dor și neliniște,
trupul i se face străveziu și arde
și mă arde, și mă dărui, Doamne,
nebună-i
femeia de iarbă.

Noaptea, iarba se face de taină,
mă ia de mână, neagră și dârză
și plecăm, coborâm în rădăcini și acolo
ne unim trupurile și suntem
dulce țărână...

Din volumul Iarba verde, acasă, 1968

La inceputul paginii


         Gând înapoi

Va veni primăvara, desigur,
ne vom întoarce în copilărie,
copaci fiind, ne-om inunda cu muguri,
ne vom preface-n iarbă pe câmpie,

Sau, dacă vrei, vom fi o ploaie-n ropot,
de soare ploaie, curcubeu răsfrânt,
iar în amurg vom fi de bronz în clopot,
topindu-ne în zări, la ceasul sfânt.

Și vom rodi cu stelele curate,
un gând înalt, făclie de priveghi –
voi fi în toți, iar tu vei fi în toate,
medalie cu două chipuri vechi

Și, ca o ceață din nimic ivită,
ușori vom fi, călătorind în jos,
cer legănat în lacrima-ispită
și răsturnat în noi cu preafrumos...

Din volumul Iarba verde, acasă, 1968

La inceputul paginii


         Ne protejează cine, iubito, care zeu

Ne protejează cine, iubito, care zeu
pătrunde-n carnea noastră și ne îmbracă chipul?
El ne scrâșnește piatra, călcându-ne nisipul,
mereu ne-mbogățește, golindu-ne mereu!

De când mă știu, în slavă îmi este arhetipul,
de când exiști, în tine-i un zbor de curcubeu,
și între noi nu noaptea se despletește greu,
ci aurora joacă pe bolta frunții nimbul.

Și totuși e o taină, jur-împrejur de noi
Vibrează o putere, ne-ncercuie frumoasă,
ea ne clădește munții, ne-nvăluie cu ploi
și-mpreunează cerul cu mlaștina umbroasă,

Iar ție-ți suie gândul, făcându-te de lună
și-n jurul tău, eu, clopot, ce-n valea nopții sună...

Din volumul Grădina în formă de vis…, 1970

Poezii culese din Radu Cârneci – Secțiunea de dor, Editura Albatros, București, 1980

La inceputul paginii


         N-am bănuit vreodată că drumul nu-i de slavă

N-am bănuit vreodată că drumul nu-i de slavă,
că ne pândesc mari harpii cu zborul lor de iad,
că văile ne-așteaptă cu-aprins gâtlej de lavă,
că stelele pogoară, că aripile cad.

Și nu știam, o, Doamne, că pajiștea-i otravă,
că peste ea crescuse al șerpilor răsad,
că pasărea de veste va fâlfâi bolnavă,
că ne pândea mânia cu ochiul ei de jad.

Ce dulce nălucire! ce înălțimi! ce dor!
iar tu erai colină și pom îmbietor
și pură frăgezime de mugure abia!

Dar se iviră monștri la margine de stea
și ne încețoșară curând pe amândoi –

hai, să fugim, iubito, spre Muntele cu ploi!

Din volumul Grădina în formă de vis…, 1970

La inceputul paginii


         Mireasmă-mprejur

Toamnă.
Și eu vorbesc de iubire iar pașii
asemenea ierbii sunt fără de moarte.
O aură pe frunte: timp blând.
Tace duhul pământului.

Toamnă.
Și eu vorbesc de iubire, iar privirile
te cauta prin aerul moale. Tăcere.
Iată urma părului tău și arborii
înduioșându-se.

Toamnă.
Și eu vorbesc de iubire. Tu stai
pe zarea de albastru și aur.
Nu te mișca. Și dorul împrejurul tău
mireasmă. Cu mâna întinsă eu...

Din volumul Oracol deschis, 1971

La inceputul paginii


         Ca pasărea voi cânta, ca iarba voi crește

Ca pasărea voi cânta, ca iarba voi crește,
mă voi risipi ca ploile, ca soarele voi lumina,
asemenea pământului, roditor, voi fi,
ca un descântec mă voi subția. Apoi mireasmă...

Tu culege doar ceea ce nu se vede:
pașii de duh – esențe pentru alții.
Drumul lor luminându-l. Deschide-te către
zarea de unde s-aude acest murmur.

Ca iarba voi crește. Pașilor tăi mă aștern:
mângâie-mi spicele, soarbe-mi aroma jilavă
și înaintea tuturor respiră-mă. Precum pasărea
voi cânta.

Tu culege numai ceea ce nu se vede.
Menirea noastră: esențe să fim pentru suflete.
Iată marele timp în spre frunte. Deschide-te,
precum soarelui, iarba veșnică. Pasărea cântă...

Din volumul Banchetul, 1973

La inceputul paginii


         În tine-acum se-adună, la un semn

În tine-acum se-adună, la un semn,
frumoasele ce m-au iubit odată,
apoi porniră pe un drum știut,
pierzându-se în zarea lor tăcută.

De-ai fi la fel ca ele ai apune
cu ziua ce se-ncheie după munți,
iar chipul tău în arbori amuțind,
cu frunzele s-ar pierde după vreme.

Dar se adună-n tine, la un semn,
frumoasele ce m-au iubit odată
și fiecare-ți fură din priviri,
cu fiecare treci în amintire.

Nu le primi! Păstrează-te doar ție!
Esti țărmul meu de calm evlavios,
maturul timp. Apropie-te, dar,
cu duhul meu altarul să-ți acoperi...

Din volumul Banchetul, 1973

La inceputul paginii


         Zăpezi și flăcări

Tăcere de arbori din sticlă, senină,
seve oprite în lungă uimire,
urși adormiți după cină,
vânt înalt ca o fată subțire,

poteci bântuite de-un gând,
puhoaie în alb înghețate,
vulpi de ger, respingând
chemarea puștilor înclinate,

aer rece, ca o pânză de in,
din care ciutele își fac broboadă,
izvor de piatră unde cerbii vin
lăsând podoaba frunților să cadă,

corbi clocindu-și ouăle de ger,
așteptând solemn minunea facerii,
corni severi, în trunchiul de fier
pregătind roșul pentru zilele coacerii,

stele vuind peste frunte, făcând-o
zvelt castel, strălucind de idei,
și-n sângele meu, tu, flămândo,
cea mai femeie dintre femei –

zăpezi și flăcări, vuiet în noi,
într-o îmbrățișare nefirească –
amândoi
în pădurea de sticlă, zeiască.

Poezie culeasă din Efigiile naturii, Antologia pastelului românesc, Editura Minerva, 1971

La inceputul paginii