Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei


Vasile Nicolescu (1929 - 1990)

Apocalips
Nașterea cântecului
Elegie uitată
Mai spune...
Marea
Nocturnă
Cântec de brumă
Pian dezacordat
Cosmos
Marină



         Apocalips

Se vaetă prelung dogitele tălăngi
și umed urcă pâcla prin livezi - 
coțofene sure spânzură de crengi.

Sunt singur... părăsit de toate
și mă destram în toamnă ca un vânt.
Mirese galbene mă țin de mână
și toate miros a pământ.

Tălăngile se vaetă prelung și mai grav.
Îmi strâng trudit privirile pierdute
când luna crește-n pieptu-mi, precum
			un crin bolnav.

Din volumul „Liturghii negre”, 1946

La inceputul paginii


         Nașterea cântecului

Ca marmora ce-o scaldă veacuri marea
cu dalta undei rotunjindu-i chipul,
tot șlefuind-o-ncet, în tremurarea 
pe care-n țărmi o simte doar nisipul,
încât vibrează în lumina vie
cu-o-naltă, suverană armonie,- 
așa cântarea lui ce prinse zborul
din tinda casei în amurg cernită,
primi din cântul ce-ngâna păstorul
durerea noastră-n doină-năbușită;
primi din glasul tainic de talangă
tristețea mută-a oboselii-n cale,
când apăsat de-a norilor falangă
pălmașu-și plimbă uitătura-n vale;
primi și jalea-n buciume nestinsă,
amarul lor sorbi cu-nfiorare,
mocnitul viers al coaselor aprinse 
chemând iobagii-n nopți răzbunătoare;
din cornii vii ai vechilor balade
desprinse ritm de vifore și lupte;
stejari pletoși cu fulgere și spade,
răzeșii-i dau mânia să le-asculte.
Și-ntr-o adâncă, vie răsucire,
topindu-le în sufletu-i ce cântă,
sui-n lumină zveltele potire,
statui vibrând cu flacără răsfrântă
în care-auzi cum țara toată cântă!

Din volumul „Enescu suită lirică”, 1959

La inceputul paginii


         Elegie uitată

Drumuri inutil încrucișate, fără speranță,
erau drumurile începutului. Fântână întunecată
era inima. Fără apă și stea.
Printre silabele vântului
drumurile noastre se-atinseră îndurerate,
dar tu lunecai mai departe, mereu mai departe,
în pădurea de ceață-a orașului, unde
cornul tristeții abia-l mai auzi.
Doar prin spațiul dintre inimile noastre
ca un luminiș al speranței,
ca o presimțire a ceasului acesta 
când, amforă cu apă înstelată,
tu stai între visele mele,
orele dansau 
iluminate.

Din volumul „Poeme – Clavecin”, 1963

La inceputul paginii


         Mai spune...

Mai spune o vorbă, două, focului înainte de moarte,
ia urna trandafirului din vis și umple-o cu rouă
și plimb-o apoi în jurul mormântului pe care-l sapi
în arbori, în apă, în piatră, în stele.

Mai spune o vorbă, două, coloanei cerului de care se sprijină
ca-n podul unei case de țară săgețile strămoșilor tăi,
și capul de lup prin gura căruia 
vâjâie vântul și noaptea,
cu hohote nedeslușite de râs sau de plâns.

Mai spune o vorbă, două, vetrei nestinse, cenușii curate
în care visează oseminte de zei sau de păsări
să rodească întunecatele mări fără somn,
câmpia cu greieri și marile spații din ochii lui Cronos.

Mai spune o vorbă, două, acestor sunete stranii,
bătând ca măzărichea în timpanele visului, acestor sunete
germinând pe limba pustiului și-n lingura 
copilului care adoarme cu capul pe masa plină de daruri.

Mai spune o vorbă, două, focului înainte de moarte 
se mistuie lucrurile până devin ele însele.

Din volumul „Parabola focului”, 1968

La inceputul paginii


         Marea

Între pereți de ceață și fără de sfârșit
ca-ntr-un cavou e-nchisă, surpată în tăcere.
Prin inima-i trec umbre, cohorte de himere
din turnurile vremii ce-n gol s-au prăbușit.

Doar pletele-i de valuri în vânturi se resfiră
și-aruncă pescărușii cei fără somn în slavă;
cu buze nevăzute sărută-un cer de lavă
când stele-abia născute în ochii ei respiră.

Din volumul „Parabola focului”, 1968

La inceputul paginii


         Nocturnă

Crini transfigurați,
înnebuniți de distanțe,
stelele
toată noaptea
ți-au căutat 
ochii.

Din volumul „Parabola focului”, 1968

La inceputul paginii


         Cântec de brumă

Zăceau pe tava de argint a brumii
imense astre, candizi meteori, 
tulpini de flăcări, sori multicolori
în dimineața ultimă a lumii.

Comete rupte-n margini de genune,
rănite dalii, pâlcuri de comori
arzând pe-o vatră rece, de fosfor.
Lucide flăcări, zâne fără nume!

Din volumul „Parabola focului”, 1968

La inceputul paginii


         Pian dezacordat

Râsul părului tău revărsat pe gura vulcanilor,
râsul degetelor tale pe fildeșul cerului,
râsul ochilor tăi în vârtejuri de astre,
crin sălbatic în jurul amiezii,
râs pâlpâind ca o muzică în jurul ființei iubite,
râs depărtându-se, scară tăiată, trup spânzurat,
râs de alcooluri arzând, de tristețe, 
râsul tău de zăpadă pământu-nnegrind...

Din volumul „Parabola focului”, 1968

La inceputul paginii


         Cosmos

Și dacă n-am să mă mai pot întoarce - 
dacă n-am să mai pot găsi unghiul acela de fulger,
tăcerea aceea de moarte,
asurzitoarea liniște care ne readuce în noi înșine,
pe galbena orbită dintre vise,
când stelele-s în transă, și iarba se agită,
pierdut prin dezacordatele spații...?

Din volumul „Clopotul nins”

La inceputul paginii


         Marină

III

Se-ntunecă de ziuă și parcă-n mii de harpe
Izbește coada-i neagră cumplitul mării șarpe
Și țărmuri de-ntuneric se-aruncă și se sfarmă
De negrele talaze, cu țipete de-alarmă.
Manej de zei și vulturi dezaripați de fugă 
Marea de chip își trage vânăta nopții glugă.
Și dacă mâine, trupu-mi, cu brațele-ostenite 
Din ceață-o să te strige cu crabii în orbite?

Din volumul „Secțiunea de aur – Nopțile albionului”

Texte culese din Vasile Nicolescu, „Poeme”, Editura Albatros,
București, 1974, Colecția Cele mai frumoase poezii
La inceputul paginii