Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei


George Tutoveanu (1872 - 1957)

Bicaz
Trecut
Se roagă
În ora plecării
Pe toate le știe
E moartă cetatea
Amurg
Învață-mă pădure
Nămeții suri
Mangalia



         Bicaz

Mesteacăni albi, învinși de lună,
Poeți ai codrilor de brad,
Voi cari singuri stiți povestea
Ce-o plânge Bistrița pe vad;

Și-n visul nopții fermecate,
Pe vârf de stânci, jeliți mereu...
De ce nu-mi spuneți ce vă doare,
Ca să vă spun apoi și eu?

Din volumul „Albastru”, 1902
La inceputul paginii


         Trecut

O fată de sat mi-a fost dragă;
Avea păr bălai, inelat,
Ochi tainici ca zările-albastre
Și graiul blajin, fermecat...

În barcă, pe Prut, stăm alături
Și-Amorul se joacă-ntre noi;
O pânză de-argint țese luna
Prin stuhul cu vinete foi.

Descântecul apei ne fură;
De valuri ușor legănați,
Trăim într-o clipă tot visul
Copiilor înamorați...

Deodată, pe mal țipă goarna;
Alarmă și zgomot și guri;
Adâncul pădurii din preajmă 
Se zbuciumă de împușcături...

Și eu și copila bălaie
De gloanțele lor am scăpat;
Și numai Amorul, de spaimă,
Din luntre sărind, s-a-necat.

Din volumul „Albastru”, 1902
La inceputul paginii


         Se roagă

Pe culmea pleșuvă, de stânci atârnat,
Ca straj-a credinței, un schit solitar,
Cu glasu-i de-aramă se roagă la cer,
Și zările cântă melodic și clar.

Cu grai de-nchinare, un imn rugător
Înalță spre bolta spuzită cu stele,
Adâncul pădurii și-al apelor zvon;
Și florile-n luncă se roagă și ele...

Ascult, și ca-n vis mă cuprinde
Un farmec adânc, negrăit...
Cu glasul de clopot se pierde
Și sufletu-mi spre infinit.

Din volumul „Albastru”, 1902
La inceputul paginii


         În ora plecării

Când tremură stelele-n cer,
Și frunza de plopi se frământă,
Și-adâncul izvoarelor cântă,
Și codrii sunt plini de mister;

Nenvins de puterile slovei,
Mă chinuie-un groaznic fior:
Departe de tine-am să mor,
Pământ fermecat al Moldovei!

Din volumul „Balade”, 1920
La inceputul paginii


         Pe toate le știe

Cu pânzele-ntinse pornesc înspre larg,
Și-n leagănul apelor cântă...
Amurgul înnoadă catarg de catarg,
Și-n funii și vergi se frământă...

De-o jale nestânsă li-e cântecul plin,
Și vântu-l împrăștie-n zare...
Deasupra sunt ceruri scăldate-n senin,
Și ceruri albastre, pe mare.

Spre alte tărâmuri, cuprinsul întreg
Îi poartă pe apele creste...
Și ei spun într-una, și eu nu-nțeleg
Un strop din amara poveste...

Ascult ce străine-s cuvintele lor,
Străine... dar simt cum deodată
Tot sufletu-mi este văpaie de dor,
Și fața de lacrimi brăzdată:

Că dintre nămeții fugarnici în vânt,
Și pân'la nenvinsa pustie,
Din oricâte graiuri s-aud pe pământ,
Iubirea pe toate le știe.

Din volumul „Tinereță”, 1924
La inceputul paginii


         E moartă cetatea

Bârladului de azi

Oraș fără cântec, oraș fără flori,
Oraș fără taina măiastr-a iubirii,
În toată splendoarea fantastic-a firii
Trăiești doar atâta, cît nu poți să mori.

Zadarnic și Prier topește nămeții,
Zadarnic pătrunde pe ceru-n văpăi,
Zadaric arată copiilor tăi
Comorile sfinte și-adânci ale vieții:

Au ochi mari și limpezi... dar triști și pustii,
Au graiuri... dar vorbele-s pururea mute,
Au guri mici și roșii... nu știu să sărute
Și dorul se stânge pe lumi de stihii.

Fantome fugare spre volbura Lethei,
Cu inimi uscate și sufletul gol,
În nopți de origie dau vieții ocol,
Și veșnic i-îmbată doar viersul monetei...

Sub zările tale, cu primii fiori,
Simțit-am cum visul în brațe-i mă cheamă;
dar tu mi-ai fost pururi o vitregă mamă,
Oraș fără cântec, oraș fără flori.

Din volumul „Tinereță”, 1924
La inceputul paginii


         Amurg

Pe zare, tot apusul
E-un crâng de liliac;
Amurgu-n plopi suspină
Și paserile tac.

Din șes, încet, ca-n șoaptă,
S-aude pân-în sat
O doină dureroasă
Cum nu s-a mai cântat.

Spre cerul fără pată
Vibrează trist și clar
Ca ruga unui preot
Într-un imens altar.

Prin suflet mi se cerne
Tot farmecul ei sfânt...
De sălcii e cântată,
Ori singur eu o cânt?

Din volumul „Tinereță”, 1924
La inceputul paginii


         Învață-mă pădure

Pe drumuri de-ntuneric, am vennit
Cu sufletul învins de-atâta jale,
S-ascult, ca-n vremea când m-am îndrăgit,
Povestea sfânt-a glasurilor tale...

Și numai dorul singur m-a purtat,
Nici gândul nu mai poate să-l îndure:
Alt'dată, să iubesc m-ai învățat,
Acum, să uit învață-mă, pădure!

Din volumul „Tinereță”, 1924
La inceputul paginii


         Nămeții suri

Nu mai încap troienele pe zări,
Că nu mai știu nici codrul und'să fie...
Și peste văi, pe luncă, prin câmpie,
Nu se zărește-o urmă de cărări...

Cu vuiet greu, sosesc din depărtări
Nămeții suri, pe-aripi de vijelie...
Se zbat în arbori, urlă prin tărie
Și-aruncă-n geamuri crunte-nfiorări

Sunt singur... din oraș, un semn de viață
N-ajunge pân'la mine... îngropat
Într-un măreț mausoleu de gheață

Ca să-nțeleg ce-nseamn-un strop de soare,
Un colț de cer albastru-nrourat,
Și noaptea-n crânguri, o privighetoare...

Din volumul „Sonete”, 1938
La inceputul paginii


         Mangalia

Cât prinzi cu ochii, tot adâncul mării,
Sub bolți de cer, se zbuciumă, se frânge
Și se ridică-n taina depărtării
Ca niște munți cu crestele de sânge...

Și vântul trece, crainic al pierzării,
Și peste larguri spulberă și plânge
Ca un blestem, și-n negurile zării
Cântarea lui sălbatică se stânge...

Un chip uitat, de dincolo de lume,
Se-nalță-ncet în clocotul de spume,
Și către el genunea semn îmi face...

Aș vrea să plec, dar nu știu ce putere
Spre raiul sfânt al soarelui mă cere,
Și-n gând mi-așterne liniște și pace...

Din volumul „Sonete”, 1938

Texte culese din George Tutoveanu, „Versuri”, 
Editura pentru Literatură, București, 1968
La inceputul paginii