Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei


Camil Baltazar (1902 - 1977)

Tristeți de ftizic
La moartea vecinului de pat
Tălăngi obosite
Tilinci
Noemi
Tristan și Isolda
Rustica plimbare



         Tristeți de ftizic

Vecinule de pat,
În astă seară să faci lampa mai mică,
Și când va fi de-a binelea înnoptat

Îți va spune glasul meu pe de-a-ntreg
Tot ce în nopți de chin încețoșate
Te-au lăsat să bănui
Cuvinte frânte de jale și printre dinți zdrumicate.

Eu văd, prietene, tu ești de pe-acum trist
Și la masă ai stat tot cu ochii plecați,
Încât sora Ioana, cea rea,
A spus să ne mute, că suntem certați.

Ci în noaptea asta vom sta de veghe
Cu paturile mai mult alăturate,
Și ca să ne simțim mai bine
Vom împleti mâinile în chip de frăținătate.

Și cu cât vorbele vor fi de tristeți mai îngeruite,
Cu-atât mâinile s-or prinde mai în căldură.
Și așa de frățesc le vom strânge
Că sufletele amândurora vor pluti, sincere, pe gură.

Și dacă va fi prea dureros spusă povestea-mi,
Iar noi ca un singur trup, subt plăpumi, ne vom strânge,
Va fi așa de mult noapte și-n noi așa de mult tristețe
Că lampa se va stinge...

Din volumul „Vecernii”, 1923

La inceputul paginii


         La moartea vecinului de pat

Aseară mi-a murit vecinul de pat.
Acum odihnește în capelă,
În straie albe stângaci îmbrăcat.

Bolnavii care au venit să-l vadă,
L-au compătimit, cu ochi tăcuți, și-apoi smerit,
S-au strecurat pe ușa capelei,
Temându-se ca mortul să nu le spuie
Că nu mai au nici ei mult de trăit.

Cum am rămas singur cu prietenul, care în nopți de veghe
În liniști de scamă,
Mi-a cuvântat, cu grai bun de frate,
De-nsănătoșire și de mamă,

Am îndepărtat giulgiul, să-l mai văd o dată,
În lumina tăcută a dimineții de iarnă,
Care-mpânzise, domol, odaia toată.

Și-așa m-a durut cum dormea întins,
Cu chipul fără urmă de dojană,
	sărac și umil,
	că m-a podidit tusa.
	Și-am plâns încet, cu mâinile la ochi, 
					ca un copil.

Din volumul „Vecernii”, 1923

La inceputul paginii


         Tălăngi obosite

Toamna, ca o vițelușă bolnavă,
pe care o duc stăpânii răi la tăiere,
a luat calea codrului, pojghețuit și cangrenat de tăcere.

Presimțind însă că umbletul ei 
va trezi din somn frunzele căzute,
a mugit, dureros și prelung,
înfiorând borangicul clipelor stătute;

apoi, cu ochii-mpotmoliți de lumină roșcovană
a clipit, mâhnit, din pleoapele, de lacrimi spălate,
și-ngenuchind, blajin s-a rugat
pentru odihna frunzelor picate.

Soarele i s-a-mpleticit în cornițele mărunte,
copacii cu ramuri ostenite dureros au tăcut,
iar vițelușa și-a-ntins trupul, dornic de somn veșnic
și pentru ultima dată a gemut.

Din volumul „Vecernii”, 1923

La inceputul paginii


         Tilinci

Început de septembre, moale, învins.
Cu violoncele bolnăvicioase
Peste abanosul lacului, stins.

Început de înnoptare, doinind din tilinci de soc,
Despletire, tremurată, a cocorilor ce pleacă,
Presimțire gingașă
De-ntâie promoroacă.

O, și muzica din parcul de provincie,
Elegiac prăfuită, irosind somnoroase păsărele!
Prietenia mergând lângă noi
Cu umblet molatic de mirese și mărgele.

Deodată ai închis, sperioasă, mâinile,
Te-ai ghemuit, pătrunsă de-ntâiul frig;
În liniștea de marmoră brună, ce s-a lăsat pripit,
Au șipotit mai limpede fântânile.

Coboram apoi drumul mirosind a iarnă timpurie,
Trupul tău avea mlădieri de-mbelșugată cramă
Într-un cules de aramă sângerie.

Dar n-am îndrăznit să-ți culeg bruma ușoară de pe buze,
Așa de lin glasul tău a început argint să prefire.

O, era o toamnă cu violoncele bolnăvicioase,
O toamnă cu tristețea înaltă și subțire.

Din volumul „Reculegeri în nemurirea ta”, 1925

La inceputul paginii


         Noemi

Pre cât de sacru e al legilor chivot,
Pre-atât de sacru-i trupul tău, Noemi,
Și-n marii ochi rotunzi, străluce Savaot,
Cu strălucirea grea a stelei și a vremii.

Ți-i trupul lemn de cedru și migdală
Din care au cioplit lui Salomon
Căpriorii albi pentru amvon,
Templul când l-au ridicat, în rugă și migală.

Desculță mergi tu în Ierusalim,
Pe la răspântii pașii-ți întârzii;
Te-apleci și te amesteci, blând, în jocurile de copii,
Așa precum s-ar apleca un heruvim.

Seara te-ajunge limpede, și-ți suie
De fiecare braț o aripă, apoi,
Adormi pe ulițe de veche cetățuie,
Luna dezvelindu-ți nevinovații umeri goi.

Din volumul „Biblice”, 1926

La inceputul paginii


         Tristan și Isolda

Cu soarele din toamna asta chilimbară,
Azi ți-am simțit, întâia oară,
Trupul, ca un destin și ca un scut
Pe trupul meu așternut.

Albă ardeai în calma noastră-adorare,
Din care mâinile-mi un nimb ți-au fost încins,
Iar toamna când pojarul și-a aprins,
Ardeam de-a valma-ntr-o tăcută învâlvorare.

Puri sub steag de foc pluteam, corabie
Albă; toamna, printre lacrime filtrată 
Punea-ntre noi a lui Tristan jurată sabie
De înălțare și de puritate.

Din volumul „Întoarcerea poetului la uneltele sale”, 1934

La inceputul paginii


         Rustica plimbare

Azi am mers, desculți, prin ierburile nalte
ale câmpului din marginea orașului.
E o toamnă târzie, ca o primăvară galeșă,
zăbovind într-un așternut jilav,
în care,
totul ia transparențe de argint filtrat.

Soarele, neverosimil, ne-nsoțea, prietenește,
punând pe frunze o umbră de zâmbet,
repede fugărit de răcoarea din aer.

Într-un târziu prin ierburile-ncâlcite,
ți-ai sumes rochia, ținând-o-ntre degete
și pulpele tale, cu pielița palidă,
de brună și-aromitoare piersică,
pulpele pe care netezești, pe furiș, rochia

de câte ori ți le conturează prea tare,
pulpele tale au apărut,
în dimineața însorită,
ca niște trunchiuri rotunde de tineri copăcei,
firavi încă în izbucnirea lor de viață,
dar purtând în crengile lor, virtual,
podoaba mugurilor și-a cărnii vegetale.

În atmosfera de junglă potolită,
aș fi vrut să-ți sărut genunchii,
mai puri fiindcă mai ascunși privirilor,
dar mi-ai surprins gândurile
și degetele tale au încremenit pe rochie.

În poziția asta stângace
în toamna care le jilăvea pielița,
genunchii tăi erau mai palizi
și tu întreagă parcă mai-naltă.

Din volumul „Întoarcerea poetului la uneltele sale”, 1934

Texte culese din „Poezia română modernă de la G. Bacovia la 
Emil Botta”, alcătuită de Nicolae Manolescu, 
Editura pentru Literatură, București, 1968

La inceputul paginii