Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei


Horia Nițulescu (1914 - 1982; biografie)

Baladă
Mai lasă, fată
Medievală
Țara de brumă
Plecare
Seara cea mare
Epilog
Ultimul drum prin țară
În memoriam
Împăcare
Întâia chemare



         Baladă

Țara verde, basarabă,
doarme-n giulgiu de otavă.
Plaiul lin, ciscarpatin,
zarea brazii i-o ațin.
Zodiile calme-și cern
ritmul dulce, sempitern.
Luna Doamna, rituală,
varsă mir-argint în poală.
Corul ielelor colindă
iezerul aprins oglindă.
Vulturul, Măria Sa,
ca-n hrisov se legăna
și în noaptea de zăpadă
se urzea-n adânc baladă.

Crai-bălaiul teofor
călărea cu ceata lui,
să găsească loc-sobor
la izvorul dorului.

Trâmbă de alai
Preacuratul plai,
Dulcele chilim
Loc de Rusalim.

Pasul ‘nalt de voievod
Sapă-n stemă de izvod,
Aurul lunar să curgă
Peste ceata demiurgă.
Cruce albă-n cer rămas
Legendarul sfânt popas.

Geometrii răsar
albe, din calcar.
Zvelți pilaștri cresc
lutului ceresc.
Strune dese-ntind
cerului pălind.
Seara, în amurg,
în țărână curg.
Stele-aprind lumini
doar peste ruini
Meșteri mari se-ntrec;
visul tot ne-ntreg,
De moloz și var.
Vracii n-au habar.
Șorțuri noi încing
blestem nu-l înving
Pământeanul șopot
nu dă zvon de clopot
nici nuntiri de crai
meșterul bălai.
Se topesc în van
albe de mărgean,
crucea de la sân:
spațiul tot păgân.

Aurora-n rouă
prinde trudă nouă.
Soarele-n chermese
lacrimi prinde, dese.

Euritmic domn
Vede-n clarul somn
cerul de atlaz,
cruce de topaz,
tabernacol rar.
htonic nenufar.

Meșterul prea clar
toarce-n gând, arar,
Solilocviu-amar:
- dragoste vioară,
zidul viu să doară!
Palid menestrel,
cununat inel,
fu, alesul, el,
cerul viu să-ncuie
raza lui căpruie.
Menestrel în humă,
claustrată mumă.
Menestrel în piatră.
blestemată vatră.
Ape albe-arunc’
biblicul ei prunc.

Schelele-aridic’
vaier fatidic:
- Vânte colăcer,
crainice de ger,
fii-mi grănicer!
Blestemă ponoarele
să-și mute hotarele;
zările de scrum
fă totemic drum –
din granituri fă-mi
interzise vămi
face-mi-te tu
glacial tabu -
codru de aramă
interzisă vamă!
Fulgere, să-nturni
grabnicii coturni.
Culme de zăpadă
din luceferi cadă,
plaiul să răstorn,
pașii să-i întorn!
Nu cunoaște vad
misticul răsad.
Strictul augur
vrea destoinul pur
viului condur.

Din zenituri, orbi,
vin patetici corbi.

- Staroste senin,
sol primăverin.
arhitect lunar,
lirice gropar,
cum plantezi în var
palul nenufar?
Zidurile-aprind
tristul lor colind:
- stele, surioare,
mijlocul mă doare.
Soră căprioară
zidul mă-nconjoară,
Ciutelor parânge,
zidul greu mă strânge.
Frate căprior, 
palid meteor
Sânii crunt mă dor.
Bradule ierarh,
Fă-ți tulpina arc,
inima-mi străbate
frasinule frate.
Mă săgeată-n brâu
blânde spic de grâu.
Pruncul meu fecior
plângeți, fagilor!
Puțuri negre fierb,
prea heraldic cerb.
Rocile au stors
mlădiosul tors.
Seva lui rubină
se prelinge, lină.
Melancolic lied,
tremură în zid
stinsele viscere:
- Mire-al meu, ce ger e!

Din sarmatici ulmi,
cresc vâlvori pe culmi.
Oaste cruciată
brazii-n lăncii ceată –
verzile armuri
tremură-n păduri.
Clar prohod tufanii
biblice litanii.
- Meștere prea lin,
cum să-ți mai alin
transcendentul chin?

Sfintele stigmate
Sângeră-n agate.
Mirul tors în fire
boare de zamfire.
Rouă smaragdie
cer în bagdadie:
Vulturul înalt
stemă de cobalt;
îngerul de brumă,
taurul din humă,
leul alb din plaur,
mistic aurfaur –
umple clarul mir
recele potir.
Albe stalagmite
plaiu-n cer trimite.
Chivotul ceresc
veacuri îl doinesc,
sepulcral Olimp
peste anotimp.

Slovele închid
inima în zid,
lacrima în zid.
Stelele verzi în vraf
tristul epitaf.

Peste gemene arcade,
Cresc balade, cresc balade...

Din volumul „Toamnă în paradis - Poeme”, București, 1943
La inceputul paginii


         Mai lasă, fată

Mai lasă, fată, slovele subțiri!
Ca mâine aștrii noștri se vor stinge
Și n-or mai vede ochii-acești safiri,
Decât țărâna umedă, funinge.

Dă gura-ncoa și părul lasă-l lung,
Să legene din creștet la călcâie.
Brumarii ochi și gleznele mi-ajung.
Zi ceasului fugar să mai ramâie!

Iubite-voi mai clar ca un sărut
Ce pus-a tainei noastre căpătâi!
Mai fraged sânul îmi va fi părut
Ca-n strălucirea ceasului dintâi.

Așa, mă leagănă încet, mai lină,
Cu degete prelungi, de catifea
Și mă dezmiardă, precum nimenea,
Dezmiardă-mă, suava mea albină.

Din volumul „Toamnă în paradis - Poeme”, București, 1943
La inceputul paginii


         Medievală

Oprește, cavaler spre Miazănoapte!
Amarnice vești ți-aduc, ce se-aud.
Uite, tainice vâlvori în noapte.
Întorce-ți roibul spumegat spre Sud.

Privește, din zenituri, orbi,
A moarte vin patetici corbi,
Otravă, fânul; flacără pe sâni;
Pucioasă, otrăvitele fântâni.

Uhu, ihu! Auzi, Muma-Pădurii!
Și luna, ca un cap de ienicer...
Întoarce calul! Zodii grele-n cer –
Fă cruce dreaptă coifului și-armurii.

Din volumul „Toamnă în paradis - Poeme”, București, 1943
La inceputul paginii


         Țara de brumă

Stelele tremură, stelele mint
Calmele funduri, înșelătoare.
Până când unde, până când oare,
Vaste peluze de hyacint!

Colo, pe dungă, pajura, norul.
Cerul invocă heruvii marini.
Neliniștite, la proră s-anini,
Fără vintrele, inima, dorul.

Jos, lângă mume, naște sideful,
Tot mai departe criptica noimă.
Apele multe mă fură și-apoi mă
Cufundă în leasă măiestru-i ghergheful,

Târziu și nu prea foarte, pe la
Culesul meteorilor,
Dintr-un capriciu, ca al norilor.
Marea-și sfâșie dantela.
Fluxul își scrijelă rar
Inscripții obscure-n calcar.

Vâsle la umăr, încă invoc
Nemărginitul itinerar.
Largule, du-mă! Soarbe-mă iar,
Țară de brumă, țară de foc!

Din volumul „Toamnă în paradis - Poeme”, București, 1943
La inceputul paginii


         Plecare

Mai grea tristețea strânsă în pahare
Și zâmbetul mai silnic, mai amar...
Ne scuturăm mereu: un calendar
Cu file negre și de sărbătoare.

Nu mă mai doare ceasul și clipa n-o mai simt.
Crescut din vreme dincolo de fire,
Pornesc de-acum veșnica adormire,
În piept cu luna, scutul meu de argint.

Prea mult mi-am amânat pe-aici plecarea.
Aceeași fluturare de batistă
A-ntârziat atât fregata mea cea tristă,
Să nu mai simtă-n pânze, grea, uitarea.

Nici n-oi mai ști pământeasca boală;
Pierdut pe-ntinsul pururi calm și verde,
N-aud vremelnicia cum se pierde,
În drumul meu etern, fără escală.

Din volumul „Toamnă în paradis - Poeme”, București, 1943
La inceputul paginii


         Seara cea mare

Ca mâine și... dar ce să vă-ntristez,
Când clipa clară gâlgâie-n pahare?
Aduceți vinul acel, bătrân, cyprez,
Să beau cu voi în seara mea cea mare.

Viorile să geamă-ncet! Clavirul
Să-mi tremure durutele sonate!
Mai este mult, e noaptea jumătate
Și nu-mi astupă gura cimitirul.

Smaraldul acesta vechi ți-l dau, iubite,
Să-ți amintești de nopțile acele,
Când rătăceam înfășurați în ele –
Doi pelerini cu frunțile trudite.

Iar ție, bunule, nu am – O, nu-s de vină! –
Decât această caldă mână tristă.
Când inelarul ei va fi de mult rugină,
Să-i strângi  cenușa vie în batistă.

Nu vă uitați că mi se curmă glasul;
Ceva, aici, în piept, mereu îmi spune
Că printre voi eu pururi voi rămâne,
Chiar dincolo, unde-mi va fi popasul.

Lăsați perdeaua! Cruntul răsărit
Îmi năvălește-n casă. Iar mă doare!
Zdrobiți, prieteni, cupele-n picioare.
Plecați acuma. Balul s-a sfîrșit!

Din volumul „Toamnă în paradis - Poeme”, București, 1943
La inceputul paginii


         Epilog

M-am horărât în mine să m-adun,
Să-mi strâng hotarele aproape, mai aproape.
Mormane de tăcere să mă-ngroape,
Într-un ungher îngust, cu miros bun.

Un spațiu alb de tihnă și răcoare,
Tăiat în muchii drepte de amiezi,
Împrejmuit cu liniști de livezi
Și-adăpostit de streșini mari, de soare.

N-am să mai prind în plasă constelații,
Condurul lunii n-am să-l mai sărut
Și voi uita tot ce-mi va fi părut
Că ma cuprinde-n larg încăpătoare spații.

Prietene de visuri și de cânt
Rămâi acolo, între zodii, sus!
Eu m-am întors cu fața spre Apus
Ca să adorm aici, lângă pământ.

Din volumul „Toamnă în paradis - Poeme”, București, 1943
La inceputul paginii


         Ultimul drum prin țară

Se mai văd doar munții, ca o boare
Brumărie peste-nalte metereze.
Lasă ochiu-ntreg să mai viseze,
Beat de-aceste lanuri și ogoare.

Câmpurile ce se-alungă-n urmă, 
Crânguri și zăvoaie și cirezi;
Satele-ngropate-ntre livezi,
Drumuri albe, lungi, un car, o turmă;

Solitare cumpeni către cer,
O clopotniță, lucind departe-n zare,
Râuri zvelte, harnice izvoare, 
Podu-acesta, uruind, de fier,

Aerul de seară, de tămâie...
Toate-acestea strânge-le sub pleoape.
Va veni, târziu, să te mângâie
Amintirea lor, - un somn de ape.

Ochii-nchide-i, să păstrezi sub gene
Aburul de lună din poiene,
Când va fi, în țara cea deșartă,
Să le scrii cu lacrima pe hartă.

Cum mai frige, inimii, pojarul!
Nordic plouă-n trista dimineață –
Și-mi părea, când am trecut hotarul,
Că intrăm cu mâinile în ceață.

Din volumul „Drumul soarelui – Poeme de război”, 
Colecția Luceafărul, București, 1944
La inceputul paginii


         În memoriam

Vă regăsesc pe toți la orice pas,
Pe drumuri împreună străbătute,
La mari răspântii, teafăr începute,
Unde eram, pe unde ați rămas.

Suișul nostru ager în tărie,
Întâmpinat de-atâți luceferi reci,
S-a destrămat, răpus, printre poteci,
Lăsând în drum povara noastră vie.

Câți ați primit în pieptul plin săgeata
De aur, iscusită de Arcașul
Și câți străbat acum, din nou, făgașul
De jos, - rămâne plină ceata.

Sub cerul pretutindeni bivuac
- Oriunde, aici, sau care parte altă – 
Același cort ne-adună laolaltă,
Ca stelele și umbra lor din lac.

Din abur zămisliți, din lut, din sânge, 
Același sorț rămâne scris pe chip
Și-n ochi plutesc fantome de nisip:
Când râde-ar vrea, atunci pornește-a plânge.

Din volumul „Drumul soarelui - Poeme de război”,  
Colecția Luceafărul, București, 1944
La inceputul paginii


         Împăcare

Iartă-mă, Doamne, prea mult te-am uitat,
Ori poate nu erai pe-aici de față.
De patru săptămîni te-am așteptat,
Cu aripi de-ndurare și povață.

Ajută-ne măcar să ne spălăm pe mâini
De sângele-nchegat și de noroi –
Scăpăm de gropi vreo două săptămâni,
Vino și tu-n refacere cu noi!

C-avem cu tine-o altă socoteală:
Nu te mai știm așa precum erai;
Că semănai leit cu Sfântu’ Neculai -
La chip, la barba-n fire de beteală.

De ce, când tu ții zodiacu-n spate
Și-i crești pe toți, ca viermele-n gogoașă,
De ce lași brandurile blestemate
Și să ne toace gloanțele vrăjmașe?

Te-ai supărat, de cați așa dușman?
Nu știm să-ți fi greșit cumva nimicu’.
Că ții cu noi spunea și domnu’ căpitan.
Au te-ai schimbat și ții cu inamicu’?

Te-am așteptat întruna, dar tu nu știi
- Nu te-au somat pândarii la rețele – 
Să ațipești cu noi pe patul puștii
Și să ne soarbem ciorba din gamele.

De-acu  nici stelele nu ți le mai trimete,
Ca niște mici și galbene rachete
Și luna nu ți-o mai lăsa hai-hui –
Încui-o tocma-n fundul cerului!

Dar uită-acuma, uită tot ce-a fost –
Nu-ți încrunta privirea, că ne-apasă!
Așa e omu’, necăjit și prost.
Haide cu noi! Ne-om aminti de-acasa.

Din volumul „Drumul soarelui - Poeme de război”, 
Colecția Luceafărul, București, 1944
La inceputul paginii


         Întâia chemare

Toți am plecat sub un soare străin,
În căutarea soarelui, minunatul.
Drumul soarelui, ah, drumul amar!
Pe ce hartă oare stă scris tristul itinerar?
Vara agoniza glorios, în frunzele salcâmilor,
În platanii încă verzi de pe bulevarde,
În neuitate amurguri când ne plimbam gravi,
Plini de întristate aduceri aminte.
Femeile mai în vârstă ne priveau cu fereală, 
În uniformele noastre noi, care miroseau a naftalină.
Fetele însa habar n-aveau ce-nseamnă războiul.
Una, cea mai dragă mie, îmi spunea mereu:
Ce frumos trebuie să fie pe-acolo!
Să-mi aduci și mie ceva din Rusia.
Ne plictiseam de zor așteptând ordinul nevăzut,
Din cine știe ce mape ale destinului.
Eram totuși veseli nevoie mare și
Mesele noastre se țineau lanț,
Uneori până spre luceafărul de dimineață.
Plutea parcă un aer de sărbătoare.
Speranțele ne învăluiau ca niște steaguri.
Fluturau în preajma noastră numai zile de aur.
Ah, tinerețea noastră juca în scumpele baniere.
N-aveam timp să fim triști.
Ne lustruiam armele, cuminți.
După deal făceau ultimele trageri cei de la mitraliere.
Când ne-a chemat domnul colonel în birou –
Parcă-l văd, cu fruntea luminată de lampă –
Privea o hartă. Dar eu știu că nici n-o vedea,
Așa cum sta descifrând alte hărți,
Mai tainice, ale zilei de mâine.
De-odată a tresărit, și-a scos ochelarii:
- Băieți, peste două zile plecăm!
Și ne-a întins o mână mare și caldă.
Noaptea, plânsul locomotivelor din gară
Răzbătea până la fereastra mea,
Ca țipătul unei păsări speriate.
Vântul se umfla în perdele și arome tari
De călătorie veneau dinspre mare.
Mă ridicam prin întuneric și închideam
Ușor fereastra dinspre lume.
Și așa, am plecat îmbrăcați numai în fier
Să culegem luna, ca pe-un trofeu, în baionete –
Drumul ne era scris, ca într-un oracol, sus pe cer...
De ce plângeau, oare, nemângâiatele mame, tristele fete?

Din volumul „Drumul soarelui - Poeme de război”,
Colecția Luceafărul, București, 1944

Mulțumim nepoatei poetului - Ioana Nițulescu - pentru 
generozitatea sa, făcând astfel posibilă publicarea acestor 
poezii pe situl Cercul Poeților Dispăruți.
La inceputul paginii