Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei


Mihai Ursachi (1941 - 2004)

Ce mai pasăre
Din reveriile domnului R.
Naturforschung
Vedenie în burgul gotic
Missa solemnis
Eli, Eli...
O viață bogată
Benedictus
În adâncuri
Spre steaua carnagiului



         Ce mai pasăre

Lazăre, Lazăre,
scoală-te, Lazăre,
s-auzi ce mai pasăre
în lanul de mazăre.

Cuc de pripas,
mult cântă cu haz;
cuc janghinos,
mult cântă duios:

cu arcușul de tămâie
pe-alăuta de-alămâie;
cu bagheta de cristal
pe vioara de opal.

Din antologia „Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu
La inceputul paginii


         Din reveriile domnului R.

Când singuraticul domn R. a ajuns
din întâmplare în chiar apropierea
domnișoarei sensibile N., el i-a spus:
„mă bucur că existați, domnișoară”.
La tăcerea mirată și indignată a ei, a răspuns:
„ați fi putut, mă gândesc, să nu existați”.
Dar imediat, încercând să repare greșeala, a spus,
și de altfel aceasta-i era și convingerea fermă
(pe care acum regreta s-o fi pus la-ndoială)
„vă felicit pentru faptul că existați, domnișoară”.
Înțelegând (prea târziu) că întrecuse măsura
și devenise cam cordial, se corectă, cum urmează:
„vreau să spun, propriu-zis, că de fapt
mă felicit pe mine pentru faptul că existați”.
Abia acum domnul R. săvârșise o gafă enormă.
Cât ai clipi, înțelese că ultima-i frază
era de un echivoc scandalos, cu subsoluri hibride
și intențiuni refulate, ba chiar
de o vanitate absurdă (ca și cum domnișoara
i-ar datora cât de cât existența),
că din aceasta reiese un fel autarhic
și solipsist de a fi, în sfârșit, se făcuse ridicul.
Schimbându-și cu totul dicțiunea, domnul R. deveni analitic:
„adică, voiam să constat că sunteți o persoană sensibilă”.
Formula aceasta avea, evident, un cusur:
cuvântul „persoană” strecura nu știu ce aluziv, ca și cum,
domnul R. fiind o persoană, domnișoaara la fel, prin aceasta
o comunitate ar exista între ei,
un soi de frăție, de apartenență
la aceeași familie.
„Mai bine zis, am constatat cu plăcere obiectul sensibil”.
Și după o pauză, în care roși:
„Vreau să zic o idee sensibilă, sau, oricum,
posibilitatea unei atare idei, sau
bănuiala (în fond destul de obscură) despre putința,
în general, a ideii că în principiu
se poate admite că dacă
existența e genul suprem și inexistența
există, atunci inexistența e existență, deci
nu există și, în consecință...”
Aici domnișoara sensibilă N., din pricina
ciudatei purtări a ciudatului domn, deveni
în ușoara-ncețoșare a serii așa disparentă,
încât domnul R. a conchis: „Doamne, iată că iarăși vorbesc
singur pe stradă, probabil că iarăși
am uitat să iau picăturile”. 

Din antologia „Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu
La inceputul paginii


         Naturforschung

Și afară de asta nu vindem
Mănuși pentru cai.

Așa mi-a zis minunata
Frumoasă precum Cleopatra
La prăvălia din ulița patra
Unde vinde cu bucata.

Iar eu cu umilință mi-am luat în spinare povara
Formată din șapte valize domestice pline
Cu fân și cu paie uscate la razele lunii
După rețetele mele cu totul secrete.

De altfel voisem doar să-i consider dantura
În timp ce nechează,
Curiozitate firească la unul care studiază
Natura.

Din antologia „Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu
La inceputul paginii


         Vedenie în burgul gotic

Doamne, se porniseo ploaie, o vânătă ploaie de seară și noapte
În burgul acela carpatic...

Pădurile putrede se înecaseră în neguri
Și trăsnetul rău bântuia ca o groază.
De la fereastra din turn mă uitam fără sine
Prin cetina neagră, zidirile negre,
Pierdusem cât mai e ceasul, cât mai e veacul...

Și la lumina lungă a unui fulger mut
Văzui, și căzui leșinat subt icoană...

...Pe caldarâmul albastru, de jad lucitor,
Goneau două umbre înalte, smintite din sufletul meu,
Siluete prelungi de călugări...

Din antologia „Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu
La inceputul paginii


         Missa solemnis

I

Și nu se mai aude... Prin vaste nebuloase
Mai rătăcesc departe, stinghere și disperse,
Ca niște fluturi-îngeri; nici semn nu mai rămase,
Și căile-s pierdute, pe care totuși merse.

„Se-aprinde și se stinge mereu după măsură.”
O, nu se va aprinde nicicând și nicăirea
Întocmai ca aceea de sfântă și de pură,
Cum nu s-a mai aprinde în sufletu-mi iubirea...

...................................................................

La ce să se jelească aceea ce-a fost ceară
Obscură și inertă, sortită consumării,
Când razele plecate din sine în afară
Lumină sunt și viață, din moartea lumânării?

Spre lacul perfecțiunii duc drumurile sfinte,
Și pânza lui subțire cu-a cerului e una, 
Pe care delirează febrilă și fierbinte
Corabia, nebuna.

Acolo se aude. Concentricele valuri
Emise dintru sine spre tainicele sfere,
Chemate sunt la sine din lacul fără maluri
Situat la înălțime, umbrit de conifere.

II

În pânzele apei se înfășoară
Cu funii de raze la cer se pogoară
În limpede groapă
Săpată în apă.

Deasupra lui zac rânduri de lespezi străvezii
Cioplite din cristaluri albastre-așa de clare,
Încât nici nu există: pe ultima-n tării
Clipește-ncrustată hipnotic Ursa mare.

III 

Făclii din ceara vieții aprindeți, și cunună
De chiparos și laur gătiți pentru-necatul
Ce cârmuie prin stele Corabia nebună.

Până-n înaltul apei i-atât de-adânc întinsul,
Bătăile de clopot abia dacă-l străbatu-l,
Ca zvonul sărbătorii s-ajungă pân’ la dânsul...

Din antologia „Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu
La inceputul paginii


         Eli, Eli...

Noapte de veci pentru cel răstignit în el însuși...

Căci la picioarele sale nu au să plângă
aducătoare de mir,
și nici un apostol nu-i va vesti mântuirea...
În pânză eternă pe dânsul nu-l înfășoară
și nimeni n-au ars pentru el mirodenii
și smirnă.
Părintele său îți întoarce privirea în nouri
când el, dându-și sufletul, roagă iertare...

O, sângele său picurând în țărâna fierbinte,
nu naște altare de purpură și nu se preface-n
orgii de garoafe aprinse... Iar cele trei lacrimi
nu s-au făcut măgărint.

Noapte de veci pentru cel răstignit în el însuși.

Din antologia „Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu
La inceputul paginii


         O viață bogată

De jur împrejur nălucire de ape,
răstoace rotunde și rotitoare
și glasul de îngeri răzbate aproape,
din care izvoare, din care izvoare...

Acuma din nou mă opresc la fântână,
am fost noi pe-aici, am mai fost noi vreodată,
un om rătăcit c-o pribeagă străină...
am duce-n adâncuri o viață bogată.

Acolo-s palaturi verzui și tăcute,
cu turnuri de apă, statui de rusalce,
făcliile ude și pletele ude,
verzuile plete de alge.

Din antologia „Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu
La inceputul paginii


         Benedictus

Privighetoare de noapte,
priveghiul din urmă, cu țipete jalnice,
rotund privitori (mare veghe la turn),
ochii cei galbeni ai privighetorii
de noapte...

– Vae vae cucu victis,
Benedictus, Benedictus,
toată moartea e un strip-tease!

Din antologia “Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu
La inceputul paginii


         În adâncuri

Pogoară-te
dintru adâncuri
dă-mi hotărâre
că nu e nimic
în adâncuri...
că ochii ah ochii 
nu țin nimic
în adâncuri...
cum în oceane
nu pot să fie
ruini și armade...
că nu e nimic
decât pletele blonde
care-s nimic...
că nu e nimic
în adâncuri 
nimic.

Din antologia „Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu
La inceputul paginii


         Spre steaua carnagiului

„Treceam – câtă vreme – pe lângă limanuri
Prin  intermundii, tărâmuri inferme,
Fără opriri la cereștile hanuri,
Căci vai, călăream pe un vierme.

“De ce, întrebai albiciosul meu cal,
A trebuit să mă nasc pentru tine, iar tu
Pentru ce m-ai ales?” Infernal
Ondulându-și spinarea, tăcu.

“Pentru ce ești atât de molâu, de docil,
Pentru ce nu nechezi?” Și simțindu-l că plânge,
Cu pinteni adânci răscoleam în țesutul fragil.
…Picioarele mele sunt roșii de sânge…

“O, zisei atunci, umoarea aceasta eu o cunosc,
Curge-n vinele mele, tu n-o poți avea.”
Și plin de mânie lovii cu cravașa mea, pleosc!
În ochii ființei aceleia, care tăcea.

Lumina miloasă a Căii Lactee
Ne-nvălui… Din rana deschisă
Căta către mine un ochi de femeie
Nespus de iubit – amintire ori vise.

Iar mâinile mele sunt roșii, sunt roșii,
Întocmai ca steaua carnagiului, Marte,
Spre care pluteam amândoi, ticăloșii,
Pe care nimic nu ne poate desparte.

Din antologia “Acești mari poeți mici”
alcătuită de Mihai Rădulescu
La inceputul paginii