În visul nopţii câte-odată
Văd încă faţa ta, 
Dar tot mai rar mi se arată, 
Încep a o uita.

Acuma nu mai ştiu cum sună 
Nici glasul ce-am iubit; 
Vezi, anii care se adună, 
De tot mi te-au răpit!

Şi din trecuta fericire 
Se stinge ca un vis 
Şi cea din urmă amintire 
Şi ultimul surâs.

1890

Îţi mai aduci aminte de-un timp, ce nu mai este?
Mai ştii acele locuri, unde ne întâlneam?
Şi n-ai uitat-o încă acea dragă poveste
De vecinică iubire, ce-n taină ne spuneam?

Poveste-aşa de dulce, şoptită în deseară, 
Când păsările cântă c-un glas fermecător, 
Când toate-ţi par eterne, şi flori, şi primăvară 
Şi scumpa ta speranţă şi junul tău amor!

Cu inima ferbinte şi plină de credinţă 
Te-arunci în  lume-atuncea şi speri că-i birui 
Şi crezi că pentru tine, prin slaba ta voinţă, 
Chiar legile naturii în cale s-or opri.

O, amăgiri nebune! Când vine toamna rece 
Şi frunzele pe arbori încet îngălbenesc, 
Cum plec atunce toate ca visul care trece 
Lăsând numai durere în pieptul omenesc.

Căci numai ea-i eternă; durerea nu se stinge,
Durerea ne petrece prin viaţă la mormânt,
Purtând pe cap coroana-i de lacrimi şi de sânge,
Ca semn al stăpânirii ce are pe pământ.

1872

Grădina-i părăsită. Unde umblam odată, 
Nici păsări nu mai cântă cu glasul lor voios, 
Pe drumuri creşte iarbă, pe micul iaz înoată 
O luntre sfărâmată de timpul nemilos.

Numai pe mal stă încă răchita cea bătrână, 
Cu crengile-i plecate spre iazul adormit 
Şi ca visând se mişcă, când dureros suspină, 
Trecând pe lângă dânsa zefirul rătăcit

În coaja ei uscată zăresc înc-al meu nume; 
O mână mult iubită în dânsa l-a tăiat, 
Apoi făr'de credinţă a rătăcit prin lume 
Şi numai bietul arbor numele l-a păstrat.

Răchita cea bătrână, de-ar vrea ea să vorbească, 
Mult ar putea să spuie din timpul cel trecut; 
Cât e de uitătoare inima omenească... 
Ea singură o ştie, ea singură-a văzut! 

1873

Ai auzit vreodată a lebedei cântare, 
Acel cântec de jale, ce-l cântă pân'ce moare, 
Roşind recile unde cu pieptul sau rănit? 
O, spune-mi, acel cântec vreodat-ai auzit?

Şi-apoi ai fost spre sară singur într-o grădină, 
Când vântul trist al toamnei încet, încet suspină, 
Când soarele apune, când arborii şoptesc 
Şi vânturile toate tainic se înroşesc?

Şi ce-ai simţit atuncea? În piept nu s-a trezit 
Un dor fără de nume, adînc, nemărginit? 
N-ai fi dat ani din viaţă pentru aripi uşoare, 
Să zbori, să zbori departe şi fără încetare?

O, cine-l poartă-n suflet acel dor fără nume,
Nu are fericire, nu are pace-n lume!
Cât e de larg pământul, tot umblă rătăcind,
Nu ştie ce doreşte şi moare... tot dorind!

1873

Când ai pierdut în astă lume 
Orice speranţă, orice dor, 
Când ştii ce grabnic trece iarăşi 
Tot ce-ai avea în viitor,

Atunci, nu ceri eternitate 
De la o floare ce-a-nflorit. 
De ea te bucuri cât trăieşte 
Şi n-o mai plângi, de-a veştejit.

Nu ceri credinţă neschimbată...
Nu ceri amor pân'la mormânt, 
Căci ştii, că raiul se coboară 
Numai o clipă pe pământ. 

1875

Întoarce înc-o dată spre mine faţa ta. 
Dă-mi înc-o dată mâna, s-o strâng în mâna mea 
Ş-apoi rămâi cu bine! Tu vezi că eu nu plâng? 
Ce vrei? Aşa trec toate şi stelele se sting.

Pe drumul vieţii mele amar, întunecos, 
Un scurt moment lucit-a surâsul tău duios. 
Eu nu ştiam atuncea că multe vieţe sunt, 
Ce nu le-i scris să aibă vr-un bine pe pământ.

Tu nu erai de vină şi tu nu m-ai trădat.
O tainică putere pe tine te-a purtat
Şi chinurile mele, tot răul ce-ai făcut,
În cartea soartei scrise erau, când te-ai născut.

Mă duc de unde nime nu poate reveni! 
Mă duc şi-n astă lume nu ne-om mai întâlni. 
Nu mă uita cu totul! Moartea-i atât de grea 
Când ştii, că nici un suflet nu plânge-n urma ta!

1876

Pasările cântă pe crengi înverzite, 
Fluturii se-ngână de pe flori pe flori, 
Tainic trec prin aer şoapte fericite, 
Cât cuprinde ochiul, ceru-i făr'de nori.

Dulce primăvară, drag vis de iubire! 
La zâmbirea-ţi blândă, iarna a plecat, 
Cât era de lungă, plină de jălire... 
Dar tu eşti în lume, răul s-a uitat.

Ce-mi vorbeşti tu încă de chinuri trecute, 
Inimă nebună, uită de dureri 
Şi de-acele zile în lacrimi pierdute. 
N-are primăvara mii de mângâieri?

N-auzi cum şopteşte fiecare floare? 
„Amorul domneşte acum pe pământ. 
O, iubiţi cu toţii! grabnic frunza moare, 
Grabnic se întoarnă tot iar în mormânt". 

1878

Ce vrei să fac cu mine? 
Eu nu mă pot schimba 
Şi cum e a mea faţă 
Aşa-i inima mea.

Eu nu pot să plec fruntea 
Şi nu m-oi umili, 
Chiar împăratul lumii 
Cu mine de-ar vorbi!

De văd o mişelie, 
Încerc s-o biciuiesc. 
Iubirea mea-i iubire. 
Urăsc ceea ce urăsc.
Nu pot!... Pot toate-n lume,
Să ştiu că mi-i iubi,
Dar mare-ar fi schimbarea.
Eu cred că aş muri!

1883

Texte culese din Matilda Cugler Poni, „Scrieri alese”, Editura Junimea, 
Iaşi, 1971