Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei


George Magheru (1892 - 1952)

Statuie antică în ruină
Imagini pentru o iubire fericită
Imagini pentru a scuza un poet îndrăgostit
Imaginile iubitei pentru iubirea poetului
Către lună
Mi-e dor de poezie...
Să nu pleci...
Parcă se prăbușesc palate
Cântecul mării
Timpul s-a oprit...



         Statuie antică în ruină

Pe voluptatea care rotunji frumosul pântec, 
încât e prins în piatra - vecinic cântec -
se reazimă acuma prăfuite tufe de urzici... 
Din rănile frumoasei coapse ies furnici... 
Iubirea a creat această mică și subtilă gură 
pe care dalta a sculptat-o în căldură... 
Acum, în al iubirii cald și dulce leagăn, 
își face plasa „cap de mort”, păros păiangăn. 
A fost creată fruntea într-o lungă meditație 
din care n-a lipsit o voluptuoasă grație: 
ideea fecundată de eterna frumusețe...
Din acest gând cuprins în suprafețe 
și ros de ploi, de geruri și de gârle, 
ies gușteri, scolopendre și șopârle.

Din volumul „Capricii - Cartea cosmică”, 1929

La inceputul paginii


         Imagini pentru o iubire fericită

[Fragmente]

.......................................................

II

Un vin ce lasă piatră se-nvechește, 
dar piatra îl conservă,-l întărește. 
O peșteră tăcută și temută, 
de propriile-i lacrimi susținută, 
în noaptea igrasioasă. Și, în fine, 
o ramură de laur ce-n saline 
s-ar îmbrăca-n cristalele de sare 
cu-aceeași formă, dar strălucitoare.

III

Un fluviu turbur, mânios balaur, 
dar care, unde trece, lasă aur. 
Croșetă cu-ascuțișul plin de chin 
dar care face straiul cel mai fin. 
Ușoară pană lângă penișoară
formând aripa care-n ceruri zboară.
O piatră lângă piatră-n mozaic
alcătuind un chip de zeu unic...
O, astfel e iubirea și o cânt,
căci am văzut natura mea de sfânt
în sufletu-ți armonios, egal,
ca spectroscopul un prețios metal,
întâi în soare, apoi pe pământ.

.......................................................

VI

Pe-o zi de vară un ocean albastru 
cu fundul de furtună și dezastru; 
vapor a sărbătoare pavoazat 
cu șobolani de ciumă invadat; 
un parfumat salon de baiaderă 
în care stă la pândă o panteră... 
Și, totuși, ce-aș fi fără luciul mumii 
pământului, iubirea, glorie-a Lumii? 
În cușca ruginită, leu ce rage, 
sau fluxul mării care s-ar retrage 
fiind părăsită de atracția Lunii...

.......................................................

Din volumul „Poezii antipoetice – Oglinzi pasionate”, 1933

La inceputul paginii


         Imagini pentru a scuza un poet îndrăgostit

O minge care-n plin avânt
cu cât mai tare-atinge de pământ,
cu-atât se nalță mai înalt spre cer;
viteazul obosit de-armuri de fier;
sau astrul înghețat care ar vrea
să fie floare și pe-un sân să stea;
sau plictisita de nălțime ciută;
sau licuriciul ce și-ar lua drept parașută
rochița-rândunicii să descindă dintr-o stea...

Din volumul „Poezii antipoetice – Oglinzi pasionate”, 1933

La inceputul paginii


         Imaginile iubitei pentru iubirea poetului

Cu ghimpii în aripă un elan. 
Observatorul rece pe Mont Blanc 
privind în vale-adâncă un incendiu. 
Sau sfaturi de amor într-un compendiu. 
Sau un burghez citind la un comptor 
simțirea cheltuită în amor. 
Sau strop de vin în tuburi mult strâmtate 
urcându-se prin capilaritate. 
Sau scai într-o atrăgătoare ie...
Din dragostea-mi strivită-n infamie 
scot imnurile-n veci strălucitoare, 
cum din ciorchini călcate în picioare 
țâșnește vinul plin de nobilă beție...

Din volumul „Poezii antipoetice – Oglinzi pasionate”, 1933

La inceputul paginii


         Către lună

Lună!
Alene
Trece
Pe olane
Mâna ta
De cretă
Rece.
Tu
Torci
Caerul fin
Ca o femee
Ce adoră
Broderii
De aur.
Leneșă,
Din lânișul
De nori,
Pui  luciu
Brumăriu
Pe ramuri,
Ne pui în cale
Hamuri
Aurii.
Când răsari 
Voința-abdică 
Și tu ne-alini 
Anihilarea, 
Ne adormi 
Dorurile vii, 
Ne alinți 
Lentele insomnii, 
Și ne dai 
Un extensiv 
Vis net. 
Atunci, 
Memoria
- Ca obeliscul
Din Luxor -
Urcă
În refluxuri, 
Sau cuprinde
- Ca într-o oglindă -
Povestea Lumii,
Când pe Nil
Colindă.
Știm tot ce știu
Evii,
Tot ce-a ieșit
Din seva
Evii,
Și, ca Indul
Ce se-ntinde
Pe deșerturi,
Mintea cuprinde
Tot pământul:
Răsari, Lună!

Din volumul „Poeme în limba păsărească - Lupta cu zeii”, 1936

La inceputul paginii


         Mi-e dor de poezie...

Deși cu buzele de friguri arse 
Mi-e dor de poezie, mi-este sete 
De-acele ireale fete 
Plecate-n basme și nereîntoarse...

Și-n țara milenară evadez
Cu fata-anemică din cocaină,
Îi smulg de pe palori haina haină
Și chem din opiu un bătrân chinez.

O, ce imateriali mai sunt pereții 
Încât lumina lunii mult prea grea 
Molozul îl desprinde. Cade-o stea 
Trezind din somnul milenar ereții.

Tăcerea-i soră cu eternitatea 
Și bolțile-ireale par 
Fantoma unor bolți știute. Dar 
Sunt mai reale ca realitatea.

Și stelele-obosite cad sub osii, 
Și munca e departe, și mi-e bine, 
Și merg printre ororile divine. 
Chinezul spune sub mustața roșie:

«Orbit, Pământul nostru, de lumină 
A luat-o-odată pe un drum greșit; 
Și-n cețuri se înfundă fără vină 
Cu cât își cată drumul rătăcit.

Și poate că de-atuncea fără glorie 
Pământul cade-n lungă ispășire 
Și ceea ce numim — naivi „Istorie”
E doar o lungă, lungă prăbușire.

Dar căutarea în necunoscut
În căile cețoase din morfină
Ne va reda în vis un drum pierdut
Și vom întoarce globul în lumină».

Și  fata cocainei,  fată-ecvestră, 
Spunea, purtându-mă pe-aripi de vânt: 
«Posesia cu-adevărat terestră 
Va fi la mii de mile de pământ».

Din volumul „Poezii inedite – Balade”

La inceputul paginii


         Să nu pleci...

Să nu pleci, căci acum, ca într-o cunie 
Vrea pe trimisul nopții Pelargonia, 
Și geme în alcovul mov begonia, 
Și plânge după stele o petunie.

Iar după fetele cu sâni cât tigva 
Cu gene mari pe ochi verzi de fosfor, 
Ca trestii somnoroase pe Bosfor, 
Își spun călugări speriați molitva.

Și năpădesc spâni turci seleucizi, 
Din foaia de lipan și curpene, 
Cu gămălii sub pălării de lubene 
Și ies gândiri cu care vrei s-ucizi.

Dar se destramă-n suflul lui Zefir 
Aceste slute ființe în marasm, 
Când soarele bea roua-n trandafiri 
Când vii în zori, senină ca un basm.

Din volumul „Poezii inedite – Balade”

La inceputul paginii


         Parcă se prăbușesc palate

Simțeam parcă se prăbușesc palate 
Și parcă altele răsar din nori, 
Și zgomote de dărâmare se iviră 
Ca la schimbarea unui vast decor;

Și începea lumina să se-agațe
Ici-colo de-un rechin, de coama spumii,
O ușă s-a trântit și, de odată,
Prin fulger am văzut pe poarta Lumii,

Întunecatul spate trist al nopții 
Și pieptul zilei care a venit; 
Frecându-și ochii, Lumea parcă spune: 
„Pe ce tărâmuri, oare, m-am trezit?”

Și începea în cer să se ghicească 
Palatu-n care stă eternul Domn; 
Coloanele erau sus aurite, 
Iar jos, se coborau adânc în somn.

Și lumea, printre voaluri înroșite, 
Prin care se stingeau visuri lactee,
Iar adormea, părând în dimineață 
O somnoroasă, tainică femee.

„O, te iubesc!”, spunea ea unui gnom 
Ce-i săruta în somn ochiul și zarea, 
Iar sânul sub sărutu-nchipuit 
Se ridica și se umfla ca marea.

„Trezește-te”, spuneam eu adormitei 
Înfășurată-n neguri ca-ntr-un lutru. 
„Trezește-te, căci visul din afară 
E-atât de sfânt cât visul dinăuntru!”

„O, te iubesc", spunea încă dormind, 
Privind pe dedesubt spre ochiu-nchis. 
„Trezește-te!"-i spuneam, „și-n realitate 
Continuă vorba începută-n vis!”

Și ea clipi și iar închise ochii, 
Căci i-a pătruns, prin gene blonde, soare; 
„O, aș dormi, o, aș dormi în veci, 
Căci mi-este frică de-orice deșteptare!”

Și-apoi deschise-ncrezătoare ochii 
Și nu se dumirea de-atât frumos, 
Căci viața noastră e o prelungire 
A unui vis lung și misterios.

Din volumul „Poezii inedite – Balade”

La inceputul paginii


         Cântecul mării

De vrei să fii un Tot și nu o parte 
Coboară în albastrul meu mister. 
Cu cât mai clară-i, mai neînțeleasă, 
Eternitatea sfântului meu cer.

Zdrobește universul tău cu margini, 
Căutător de-icoane și de stele 
Și în imperiul marilor imagini 
Treci prin substanța visurilor mele.

Eu nu sunt un senin ținut al morții 
Și aștrii înălțimii eu îi sting. 
Ei scânteie aici în vecinicie 
Căci valurile mele nu-i ating.

Dumbrava mea e pururi străvezie 
Și limpezimea de azur, cerească. 
Și frunza de smaragd strălucitoare 
Umbrește, însă fără să lovească.

Aicea peștele trece ca visul
Sau ca săgeata de sidef, prin stâncă, 
Iar păsările zbor triumfător prin lucruri 
Parc-ar fi palpitarea lor adâncă.

Icoana-naltului în adâncime! 
Închipuire-aproape-a depărtării! 
Sunt numai ritm, culoare, cântec, 
Sunt sunete din imnul mării.

Un suflu, purtător al vieții 
De dincolo de largul zării, 
Le leagă într-un tot pe toate 
În cântul nesfârșit al mării.

Și fiecare strop din ele 
E însuși sufletul mișcării 
Ce naște-n țărmuri mărginite 
Nemărginitul cânt al mării.

Din volumul „Poezii inedite – Balade”

La inceputul paginii


         Timpul s-a oprit...

Colo-n vatra neagră
Jaru-i ațipit,
O pisică-i parcă
Sfinxul de granit.

Plopul geme-n curte
Biciuit de ploi,
Din pendul cad iute
Clipele de foi,

Dar deodată-o frunză 
Stă în cer mocnit 
Nici urcă, nici cade. 
Timpul s-a oprit.

Trecutul, prezentul, 
Viitorul cert 
Prinse sunt în ora 
Două și un sfert.

Vine-n van furtuna 
Peste stinsul jar: 
Nemișcată foaia 
Stă în calendar.

Și frunza desprinsă, 
Sus în sfere reci, 
Nici urcă, nici cade, 
Clipa e pe veci.

Parcă toamna-n nouri 
Își îngroapă sulul. 
Negru ca de fier. 
Doarme și pendulul

Cu-amorțite clipe 
Ca în iarnă-un roi. 
Numai plopul geme 
Biciuit de ploi.

Din volumul „Poezii inedite – Balade”

Texte culese din George Magheru, „Poezii Antipoetice”, 
Editura pentru Literatură, București, 1966
La inceputul paginii