Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei


V. Copilu Cheatră (1912 - 1993)

Graiul nostru de la Iara
Amintiri din copilărie
Peisaj la Iara
Pe ulița sufletului meu
Odaia asta
Am rămas
Dorință
Taină
Poem pentru Iulia
Epitaf



         Graiul nostru de la Iara

Graiul nostru de la Iara
Frige, de frumos, ca para;
Ca din flori de rouă ude
Se aude, se aude
Peste chiote și trude,
Peste cazne și năprasne,
Ogoit de mult în basme
Care-au fost străvechi istorii,
Graiul meu cel plin de glorii,
Se aude, se aude
Cu mirosne de flori ude.
Ude sunt cu mir și har
Din Crezmezeu și Hotar;
Se aude pân’ departe, 
Până dincolo de moarte.
În furtună semănat,
Freamătu-i în lung și-n lat
Se tot duce, se tot duce,
Când mai aspru, când mai dulce,
Cu aghiasmă de pământ
Din păduri ce nu mai sunt,
Din amiezele de gând
Trece peste ani cântând...
Miorițele din grai
Când sunt fluiere sau nai,
Când sunt taină, când sunt dor,
Lacrima măicuțelor.
Când s-aude peste Iara,
Stă luceafăru-n loc de seară,
Să-l asculte, să-l audă,
Ca pe-o rugă, ca pe-o rudă...
Rădăcini ca de oțel
Sunt mormintele din el.

Din „Mi-e inima la Iara”

La inceputul paginii


         Amintiri din copilărie

Eram în clasa întâia primară,
Când am început să ies la plug
Și-am arat o delniță de cer întâia oară
Și, Doamne, cât a fost de greu, și cum am vrut să fug...

Bivolițele erau slabe și flămânde,
Și Drăgaia ieșea mereu din brazdă,
Plugul de lemn tresărea în palmele mele plăpânde,
Iar tata mă amenința că n-am s-ajung niciodată gazdă.

Seara când s-apuca un fir de lapte să le mulgă,
Dădeau cu piciorul în șiștar,
În zadar începea Ștefan să plângă,
Că nu mulge de la ele nici cât să umple-un degetar.

De atunci le scoteam la păscut
Pe furiș, prin grădină, să nu mă vadă nime,
Dimineața când le aduceam sătule, tata ar fi vrut,
Să mă sărute, dar se răstea, prefăcându-se, la mine.

Mai tărziu am ajuns să ne puie Dumnezeu mâna în cap,
Drăgaia a fătat două vițelușe, care abia se țineau pe copite;
Când am ajuns să le scot la pășune nu mai puteam să încap
De fălos, că aveam grijă de patru capede de vite.

Atunci am învățat să citesc în stele
După gomornicul lui badea Ciobic,
Când ieșeam noaptea la păscut cu ele,
Am început să mulg, în cuvinte, din luceferi lumina pic cu pic.

Din „Mi-e inima la Iara”

La inceputul paginii


         Peisaj la Iara

De unde a izbutit Dumnezeu să adune
În aceste culori atâta minune?
Poate-a pus urechea pe inima ierenilor și le-a furat
Mătăniile încărcate de taine, la care nu s-a mai umblat.
Ori poate mai de mult, atunci
Când nu erau pe pământ fânețe și lunci,
I-o fi fost urât și lui acolo sus în cer
Și-a cobărât pe pământ, la Iara, în țundră de oier,
Aducând cu el cele mai frumoase comori,
Pe care le-a însuflețit în ape și flori
Și le-a risipit, ca un copil, din hotar în hotar,
Pe Dealul Cireșilor, La nuci, ori le-a lăsat în dar
Pestealmaș, La Furci, în Rogină sau Hodiniș,
Să culeagă pruncii, primăvara, lobodă și măcriș,
Sau poate că a comandat unor heruvimi
Numai flori de tămâie și lumini,
Altfel nu s-ar putea să fie la un loc
Atâta frumusețe, care arde mai dulce ca un foc.
Dar de ce mă-ntreb atâta, de unde să știu eu, 
Ce ascunde el sub țundra largă ca un antereu?
E destul c-a fost darnic și prea bun cu noi;
Priviți numai atenți, când înflorește o dâlmă de trifoi,
Nu sunt culor acolo, în bilele plăpânde,
Să sature-o stupină cu-albinele flămânde?
N-a presărat cu iarbă Groapa Papii,
Să crească-n Șes știuleții de porumb cât napii?
Și-a mai vărsat dintr-o doniță de vopsele
Toate culorile pe Dealul surducanilor și Fântânele,
Încât, când privești peste hotar, strălucește
O ploaie de curcubee peste Iara și crește.
Se pare că-n fiecare arin, gorun sau fag,
S-ascunde un proverb, o parabolă, un mag
Și-atâta frumusețe sub chip de pasăre vie,
Încât toată Iara e un munte de lumini sau bob de veșnicie.

Din „Mi-e inima la Iara”

La inceputul paginii


         Pe ulița sufletului meu

Pe ulița sufletului meu
Umblu și mă-ntreb mereu,
Eu satului ce pot să-i dăruiesc
Decât un cântec pământesc?
Am doar un nume anonim,
Ca mâine pe o piatră-n țințitim,
Nici gloria nu mi-a intrat în casă,
Doar morții surumani mi-au stat la masă.
De te-am cântat cumva frumos,
Nu am făcut-o de fălos,
Ci de la tine de copil știam,
Că-n lume rostul ăsta-l am.
Când mai aud pe unii că m-acuză,
Că te-am ținut cu fiecare vers pe buză,
Îmi râde inima împurpurată
Și-acuza lor e pentru mine o răsplată,
De-aceea-ncerc pe numeroase coarde,
A țării slavă care veșnic arde,
La fiecare pas, în orișice cuvânt,
S-o cânt cât mai frumos, cât mai frumos s-o cânt,
Și dacă fală n-am avut nicicând,
Să știi c-adorm cu tine-n gând,
Cu tine sunt la bine și la rău,
C-am fost și sunt argatul tău.

Din „Mi-e inima la Iara”

La inceputul paginii


         Odaia asta

Nopțile sufletului meu sunt grele
Cum ceru-n dricul verii fără stele,
Nu mai e nimeni pe nume să mă cheme,
Până și margaretele par pale crizanteme.

Pașii tăi îi aud prin inimă umblând,
Iar podul palmelor ți-l simt pe frunte blând,
Mi-s clipele ca buzele uscate
De-atâta jale câtă ninge din mușcate.

Unde-s degetele tale ce mângâiau ușoare,
Să plouă iarăși peste ele soare?
Povestea se încheie cu a fost odată,
De-atâtea bucurii mărunte luminată.

Din „Constelația Iuliei”

La inceputul paginii


         Am rămas

Vara se făcea tot mai subțire
Sub coborârea ta din strălucire
Și ai plecat cu inima plină
De curcubeie și lumină.
Eu încerc să mă mint, să-mi arăt
Că n-ai privit nici o clipă-ndărăt.
Am rămas să te caut, să te caut
Trist argonaut, trist argonaut
Printre coșmaruri și vise
Ca-ntro-o carte cu coperțile închise.

Din „Constelația Iuliei”

La inceputul paginii


         Dorință

Cuvintele mele-s țâraie
De lacrimi și sânge.
Cine-n adâncul lor plânge,
Că plânsul alină, nu taie?

Focul în ele s-ar stinge
De n-ar fi așa vâlvătaie
Și dorul, de doruri, e claie.
Nici vremea nu-l frânge.

În versuri tot vie mi-ai mas,
Ca inima urcată-ntr-o stea
Lângă tristețe de veghe să stea,

De când fără tine-am rămas.
Cu durere și grijă te cânt
Și-aș vrea să te-ncui în cuvânt.

Din „Constelația Iuliei”

La inceputul paginii


         Taină

Ai uitat pădurea departe,
Mângâiată de moarte,
În Apusenii de granit și tăcere
Cum ai uita o durere.

M-ai lăsat singur cu muntele uriaș,
Negurile coboară din munți spre oraș,
Amintirea ta zadarnic mă doare,
Că-și râde de ea atâta ninsoare.

De multă nea și singurătate
Inima pădurii nu mai bate
Și ochii ce plâng nu pot să vadă
Trecerea ta prin proaspăta zăpadă.

Am ajuns să te privesc tăcut
În fotografia fără ramă,
Simt că reînvie întregul trecut
Și-amintirea la taifas ne cheamă.

Mă pătrunde zâmbetul tău blând
Și îmi plouă-n inimă tristețea
Că un stol de grauri ciugulesc în gând
Anii mei pierduți și tinerețea.

Din „Constelația Iuliei”

La inceputul paginii


         Poem pentru Iulia

Fată din țara voievozilor și padina oierului
Ți-au căzut pe umeri grădinile cerului
Și ai crescut, subțire ca un crin,
Din fluier de salcă sau poate de arin,
Ca o doină plină de culoare
În care fiecare vers se tânguie și moare.

Pe fila de mătase-a inimii fu scris
Cu păsări mari, din flautul deschis
Să-ți fie trilul pur și fără de hotar,
Cu sunetul de miere și timbrul de cleșter,
Iar glasul tău cu frăgezimi de vis
Să-mi rămână-n minte pe vecie-nchis.

La inceputul paginii


         Epitaf

Aicea zac eu, V. Copilu Cheatră,
Cel ce-a tras în viață doar ponoase,
De-acuma nimeni nu mă latră,
Nu mă jelesc Măriuțele frumoase.
Cititorii n-au de ce să plângă,
Că-mi fuse versul aspru, răzvrătit,
Iar inima mi-a fost mereu nătângă,
Că fiecare stăpânire m-a lovit.
Alături este Iulia, părtașa vieții mele
Ce se lua la-ntrecere cu ciocârlia;
Trilurile ei s-au cuibărit în stele
Și s-au înfrățit cu veșnicia.
Acum ecoul cântecelor noastre
Care-au înălzit, cândva, pe semeni,
Călătorește printre zările albastre
Și nu îl mai aude nimeni.

Din „Constelația Iuliei”

Texte culese din V. Copilu Cheatră, „Iara”, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1989
La inceputul paginii