Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei


Mircea Ciobanu (1940 - 1996)

Trei cântece
Augur
O amânare
Scara
Dezlegare
E timpul
Către Uran
Cuvântul spaimei
Ținutul pierdut
Poemul dintr-o singură piatră



         Trei cântece

I

Cântată-n dungă zile-ntregi,
pe buze frunza de stejar
evaporează seve reci
și presimțiri de gust amar.

Cu ochii de pe roci aleg
un semn al dansului – și cânt
la pândă, și bolnav m-aplec
sub cerul care-a fost pământ

Eu însumi cânt, dar înrudit
prin umbră cu argila, jur
că umbra care înmiit
îmi poartă pașnicul contur

e-a unui rătăcit pe drum
și-a unui prins la-ntretăieri
cu îndoiala-n piept: acum
și pururi sol de nicăieri.

II

Cresc ritmic țărmuri. Păsări mor
cu timp sub aripi: albe vin
țipând cu tot cu umbra lor 
deasupra holdei de pelin.

Ascult de drum, de cerul cer
sub care pieri deși nu știi
și-n frunză cântecul mi-l spun
de parcă mi l-aș aminti.

Nou cântec spun, dar neștiind 
cât sunet pot să mai străbat
prin muchia ei încercuind
un rest fragil de cer filtrat – 

de teamă să n-o sfâșii tac
și-ncerc solarul ei secret
prin care văd cum se desfac
nervuri de arbore-schelet.

III

Cețuri inutil se pierd,
șerpi în grote vechi se-nchid;
în dihori pătrund incert
seve aspre de oxid.

O, pe buze de mi-ar sta
frunza veștedei păduri.
Soarele-nghețat în ea
cade mort dintre nervuri.

O, tain al iernii. Plec,
dar mă-ntâmpină pe drum
gresii moi în care dorm
crabi de var și melci de scrum;

plec, dar gresii moi din mers
la auz le duc – și-n schimb
din lăuntru, tot mai șters,
frunza cărui anotimp?

Din volumul „Imnuri pentru nesomnul cuvintelor”, 1966
La inceputul paginii


         Augur

E bine-aici, de-ajuns e și atât.
Ninsorile nu cad precum apasă.
Stă-n osii reci un cer nehotărât
și-n cumpeni echilibrul lin se lasă.

Mai bine vezi, spre râpă lupii vin
să bea la copci și dacă nu, să-și taie
în țestul apei limpezii canini
și lupilor genunchii li se-ndoaie.

De foame muți, în arc de salt avar,
cu umerii lovindu-se și saltul,
mai bine vezi cum lupii râpa sar,
mai bine vezi cum unul după altul.

Din volumul „Patimile”, 1968
La inceputul paginii


         O amânare

Sunt eu, și-n rest e numai vânt.
O, lepra – dacă n-ar fi sură
nici eu n-aș fi pierdut, cum sunt,
de ceată, nume și măsură.

Sub legea șoldurilor nalte
și-a umerilor moi, pe chei
se clatină, de-a lungul, calde
și tulburi umbre de femei.

Le sfâșie în haite câinii – 
pe-acel contur amar de sân
mă-ncumet însumi să amân
cu umbra palidă a mâinii,

și cum amân mă vinde umbra
pe limba morții. Cheiul ud
încape jocul surd de-a sumbra 
crucificare-n așternut.

Din volumul „Patimile”, 1968
La inceputul paginii


         Scara

Atunci se va vedea și nici atunci.
La capete, măsurii repetate
i s-au pierdut și ros atâtea dungi – 
ori spațiul a-nceput să se dilate?

Se-amână moartea, loc necucerit.
Cu pas mai scurt împarți un drum de seară.
Din ce s-a luat, un rest descoperit
se-adaugă la număr, din afară.

Atunci și nici atunci! Căci vin porunci
de secetă, și umbra care-nșeală
e-a scărilor cu oasele mai lungi
și-a lucrurilor puse la-ndoială.

Din volumul „Patimile”, 1968
La inceputul paginii


         Dezlegare

Ca să te-ntorci, părinte, ca să te schimbi, ce vrei?
Să-ți pun pământ cu iarbă și praf de drum pe frunte?
O, zgomotul acela din gropile cu lei
m-ajunge și se face că nu mi se răspunde.

Ai vrea să fii, dar umbra de trup ți se desparte;
ai vrea s-adormi, dar ziua e-ntreagă un amurg.
Tu sui și cazi același, posomorât de moarte
în mâlul viu, și-n mâluri cobor și eu, și urc.

Alături marea sună a sol arat, la fel
ca ieri și-acum o vreme; dar știu că-n zori, pe față
paloare voi aduce, scăpat printr-un tunel
din Babel – și, pe buze, un gust amar de ceață

Din volumul „Patimile”, 1968
La inceputul paginii


         E timpul

Se cade-n aplecare să privesc
la ceasul setei fața lui în cană,
dar cel ucis în apă nu se-arată
și norii lasă-n urma lor vedenii.
Dig ars, prund orb – mi-ating cu mâna fața
și dau de unul care-a fost și singur
s-a-ntors din valea unde spinii mor;
și ca să plec îmi spun că la o fugă
de cal bătut e lacul scurs prin pietre
și, trase-n gol, ecluzele păzind
amara brumă, umbra suprapusă.
N-am plâns de mult, e timpul, și se-ntâmplă
un semn de sus c-ar trebui să plâng,
or, degetele duse pân-la pleoapă
se-ntorc uscate; și-aș fi vrut să-l văd
privindu-mă din lacrimă – de-acolo
de unde-n vânt se tremură; de unde
răsfrântul cer răzbună, ia-napoi
și nu mai dă, dar cere fum de jertfă.

Din volumul „Patimile”, 1968
La inceputul paginii


         Către Uran

Glas am, Uran, ca să te lepăd: vino,
lovește-mi coasta și-ndelung voi spune
 – adus pe dunga râpilor – cuvinte
pentru auzul cui înșală moartea.
M-aud și eu, răscumpărând vocale
din unghiul dur al clinurilor; una
îmbătrânește-n drum până la mine – 
cu stratul ei stârnită, mi se vinde
pe tot atât, dar învelită-n geamăt.
Și de s-ar deșira nu m-aș întoarce
la rodnicul ecou al altor locuri!
Mai bine mut și-n așteptarea vocii
rob lespezii să fiu și bun de veghe.
Mă vindec fără leac; m-aleg de ură – 
și ce-a rămas de restul unei vorbe
adevărate sună când răspunsul
scăpatei pietre s-a rostit demult.
Or piatra, jur, mai bine dă măsura
adâncului străpuns (și n-a fost verbul
suit la bolți naintea ei din abur?).

Din volumul „Etica”, 1971
La inceputul paginii


         Cuvântul spaimei

Câte s-au zis au lăsat în paragină gura – 
viscol albastru o bântuie, frigul o-nchide;
mâna întreabă, o umbră-i răspunde pe ziduri,
noima-i ajunge și fără-de noima o-ncearcă.
Sarea, în stâlpii de sprijin, asudă alboare.
Bolți se dezbină. Un foșnet al deselor ape 
vine de sus cu miasma surpării – și spaima
urlă dar n-are cum spune: cuvântul ei mare
lunecă-n piept – îl aud cum plămânii-l îneacă;
singur, acolo plutind, își rostește pieirea,
însuși îngaimă cuvinte și nu se aude,
geme se-mparte cu sine, se cheamă pe nume;
fiicele lui târâtoare-l ascultă flămânde,
fiicele lui îl înăbușă, oarbe și grele de sânge.

Din volumul „Cele ce sunt”, 1974
La inceputul paginii


         Ținutul pierdut

Miaza de zi părăsind-o sunt unul și palid;
vorbe aștept, între lucruri le-ntâmpin cu teamă – 
mie-mpotrivă și singure vin, că a lor e
taina rostirii acum și-n așternerea văii.
Unde cad ele ca stoluri amișună iarba,
ceața le mână sătule, pe lanuri le-abate;
zidul descrește, cu vuiet se-acoperă lemnul,
care de pradă m-ajung și mă-mpresură săbii.
Laur se-ntinde și până la râu pălămidă.
Verde ținutul sub mâini am avut. Cu tăcerea
cai deluroși îndemnam și păduri nencercate,
degetul gol stăpânea peste pietre și turme – 
toate s-au dus, cu arcanul s-au prins în robia
nendurătoarelor, mie viclene cuvinte.

Din volumul „Cele ce sunt”, 1974
La inceputul paginii


         Poemul dintr-o singură piatră

Da, nu mai vine, întârzie.
Cum totul se-amână,
astfel amână și el să se-arate.
Nu vrea să piară; știe ce-nseamnă s-alergi pân-la capăt.
Intră mai bine pe-o ușă de birt,
bea în tăcere, mănâncă, adoarme cu fruntea pe masă.
Peste măsură de trist a-nvățat să întrebe: „Unde e casa 
celei mai blânde femei?” Astfel întreabă și-acum
și adoarme vorbind
între sticla cu vin isprăvită
și coșul cu pâine. Nu-l mai aștepți.

Pentru el ai fi vrut să lucrezi
un poem dintr-o singură piatră,
densă și tânără piatră.
Nu-l mai lucrezi – îl așezi pe un raft sub căderea
sfintelor pulberi și ieși din odaie. Afară,
nori agresivi te întâmpină, nori ca stoluri de păsări
te-alungă-ntr-un birt.
Bei acolo și tu, și mănânci,
cumperi cu bani de-mprumut crizanteme lățoase,
mari crizanteme lățoase,
în timp ce adormi și obloanele
cad uruind între tine
și norii bătrâni de afară.

Din volumul „Versuri”, 1982

Texte culese din Mircea Ciobanu, „Marele Scrib”, Editura Albatros, 
București, 1985, Colecția cele mai frumoase poezii
La inceputul paginii