Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei


B. Fundoianu (1898 - 1944; biografie)

Lui Taliarh
Rugă simplă
Femeie luminoasă…
Cântece simple: Mărior
Ora de vizită
Dorm florile
„Charme dangereux”
Hiems
De vrei...
Covoare din pereți...



         Lui Taliarh

pentru Păpușu (Armand Pascal)

Boii urâți și teferi s-au limpezit în șes,
și au țipat cocoșii târziu și fără sens.
Ileana, care doarme cu porcii de tărîțe,
s-a pus să mulgă vacii lapte stelar din țâțe,
pământului să mulgă răcoare de cartof.
Toamna bacoviană geme-n ferestre: of! -
Prietene, dă-mi mâna și taci; așa; dă-mi mâna.
Privește curtea, porcii, și, râcâind țărâna,
cocoșii albi. Privește: sufletul meu e trist.
O, Taliarh, acuma, ca și-n trecut, exist,
și beau din vinul ăsta, și beau din cupa asta.
Vechilul tot nu știe ce albă-i e nevasta,
Ileana tot nu știe decât să mulgă vaci —
și via să-și înnoade azurul pe araci.
Vino; să stăm de vorbă cât ne mai ține vrerea;
ca mâne, peste inimi, va izbuti tăcerea,
și n-om vedea prin geamuri, tineri și zgomotoși,
amurgul care-aleargă după cireadă, roș.
Ca mâne, toamna iară se va mări prin grâne,
și vinul toamnei poate nu-1 vom mai bea. Ca mâne,
poate s-or duce boii cu ochi de râu în știri,
să tragă cu urechea la noile-ncolțiri.
Și-atuncea, la braț, umbre, nu vom mai ști de toate;
poate-am să uit nevasta și vinul acru; poate...
Ei, poate la ospețe nu vei mai fi monarh. –

E toamnă. Bea cotnarul din cupă, Taliarh.

1919, Din volmul „Priveliști”

La inceputul paginii


         Rugă simplă

O, ploaia primăverii care-a căzut din timp! 
lasă să-mi spăl în tine picioarele desculțe, 
lasă să-mi spăl în tine sufletul meu desculț!

O, ploaia răcoroasă care-a căzut din timp! 
am întâlnit-o-n drumuri, oblică, pe moșie, 
cu stropii grei de soare ca boabele din spicuri.

Oameni — sau poate-amurgul — în liniște ara
țelina, spintecată la nesfârșit, fugea,
și boii lingeau ploaia din cer, în arătură.

Ploaie, spală pământul de baliga cuminte, 
cruță pământul, ploaie, de uraganul rău, 
bun, în deșertul mării, setoșilor de umblet,

umflă sămânța bine și fă-o să plesnească; 
sămânța de lucernă, de popușoi, de orz, 
orz pentru cai, lucernă la vaci și popușoiul

fă-l, ploaie, pentru oameni cari te așteaptă-n tindă,
cu porci uscați de-amiază, cu vișini, cu pustiu 
și cu neveste-n care țipă copiii surzi.

Și pune frunze-n vișini: ca să se urce-omida, 
fă grâul: să nu moară guzganii de pământ, 
și sălcii: să se poată bivolii scărpina.

Lasă-n ocol să fete vacile roșcovane, 
lasă să se iubească, din spate, prin ogrăzi, 
scurți și cu botul umed, cânii de vânătoare.

Lasă să se reverse podgoriile lumii! 
Fă să se coacă via și dă-ne vinul nou, 
ce ostenește capul și limpezește trupul.

Iar mie, dă-mi femeia pământului tău negru, 
albă ca și lumina pământului tău negru, 
bună ca și nutrețul pământului tău negru.

Și-n urmă, prăbușește-mi lumina din văzduh, 
îngroapă-mă sub toată lumina din văzduh, 
agheazmă blestemată, ploaie de primăvară.

1921, Din volmul „Priveliști”

La inceputul paginii


         Femeie luminoasă…

Femeie luminoasă ca șesurile-n toamnă,
dă-mi gâtul tău, cuib moale cu paseri de azur,
dă-mi mânele, mai pure ca pietrele din râuri —
femeie cu gândirea ca un polen netrebnic
și carnea ca oricare gândire mai zămoasă.

Femeie, pământ negru, te vreau și te iubesc,
aș vrea să-l ar, să-l semăn, să-l secer și să-l macin,
pământ proaspăt în care dormiră toți ai mei,
pământ tânăr în care mi-i tânără chemarea,
pământul unde-n urmă vreau să adorm și eu.

Și vreau — în ciuda celui ce seamănă-n deșert
nisip și foc, cu umbra la brâu și soare-n ceafă —
grăuntelui lumină să-i dăruiesc și apă;
aș vrea să-l ar, să-l seamăn, să-l secer și să-l macin
și-aș vrea s-adorm cu grâul cel bun la căpătâi,
pământ, matrice dată din ziua cea dintâi,
în care mă așteaptă, ca-ntr-o oglindă, chipul.

1917,  Din volmul „Priveliști”

La inceputul paginii


         Cântece simple: Mărior

III

Din nou ne cheamă iarna la sobă, să vorbim. 
Ciori au bătut văzduhul ca niște cuie și-mi 
place-n urechi tăcerea cum scârțâie... Pesemne, 
iar au pornit, în uliți, căruțele cu lemne. 
Amurg. De-ar bate-n ușă deodată, cineva, 
desigur că i-aș spune: intră! și ai intra. 
Tăcerea-n noi și-n seara căzută-ntre covoare, 
ar fierbe ca un cântec călduț, de samovare. 
N-ai întreba nimica și-ai aștepta răspuns — 
Ți-aș spune: o lumină din mine s-a ascuns. 
Vrei să ți-i pun la sobă pantofii de mătasă ? 
Ți-aș spune: ai picioare ca iepuri mici de casă; 
și vorbele-ar rămâne limpezi și grele-n noi, 
ca ciorile surprinse de moarte într-un sloi.
Și mi-ar fi poate frică să nu ghicesc ce-nseamnă
făptura ta, împinsă aicea dintr-o toamnă,
cu capu-n mâni visată, deștept, de-atâtea ori!...
 — Am bănuit că-i iarnă afară după ciori,
și-aș fi voit să-l dărui cuiva, ca să-l ascunză, 
sufletul, cât o umbră crescută sub o frunză.

1922, Din volmul „Priveliști”

La inceputul paginii


         Ora de vizită

lui Gala Galaction

În seara asta capul ca o lampă 
își arde restul fumegos de gaz — 
și cineva a pus mâna pe clampă, 
și cineva m-atinge pe obraz.

În seara asta lungă, cineva 
tușește-n mine, scuipă și-și dă duhul, 
și nici măcar n-aș vrea să fug — n-aș vrea 
s-ajung din nou cu mânele văzduhul!

Stau în odaie ca-ntr-un tren în care 
aștept în geam să crape-un peisaj, 
și-mi țin în mână sufletul de soare — 
sărmanul pașaport pentru voiaj.

Mă doare liniștea crescută-n mine — 
mă doare întunericul crescut, 
ca o mocirlă-n care dorm pe vine 
bivolii negri de necunoscut.

O umbră parcă mi-a fugit din trup,
și-n seara asta mi-i atât de bine,
că parcă-aș vrea cu mânele să rup
urzicile care-au crescut în mine.

Din volmul „Priveliști”

La inceputul paginii


         Dorm florile

(Sonet)

Dorm florile ușor în plușul moale 
Al nopții ce se mistuie și moare, 
Iar licurii de rouă-n cupe clare 
Au scânteieri fugare de opale.

Și risipit în straturi și în oale 
Norodu-ntreg de flori mirositoare 
Își profilează-n noaptea visătoare 
Conturul zvelt al trupurilor goale.

Un crin suspină-n somn; apoi se-nclină
Extatic, în cascade de lumină
Ce se scoboară blândă dinspre astre.

Și dintr-atâtea cupe-nlăcrimate, 
Aromele se-nalță val, furate 
Dintr-un buchet suav de flori albastre.

April, Din Periodice

La inceputul paginii


         „Charme dangereux”

Ah, cărțile cu pagini înflorite 
De palide și stranii acuarele, 
Cu panglici delicioase, șerpuite, 
Pe foile-nnegrite și rebele. 
Ah, cărțile ce-n inimă-ți pătrund 
Cu nostalgia zărilor fugare, 
Cu nostalgia zărilor ce-ascund 
Tulburătoare țărmuri solitare.

Departe — șters — în zările din Sud 
În Neapole ori poate în Firentze; 
O verandă cu flori, — un Phoebus nud 
Și pomii ce se-nclin cu reverențe. 
Un cer de-azur bronzat, un aur fin, 
Pudrând prin largi boschete portocalii 
Și marea care râde în senin, 
Pe coastele romanticei Italii.

Ah, viața nouă, plină de tumult, 
Cu palpitări continue de seve. 
Ah, viața care-mi pare c-o ascult, 
Deși-nțeleg și știu că nu-i aeve; 
Ah, viața însorită ce-o trăim 
Pe cărțile nostalgice și sfinte. 
Ce-nchid în ele — sombru țintirim —
Iluziile-n foi — ca în morminte.

Din Periodice

La inceputul paginii


         Hiems

E iarnă, urlă crivăț; în vatră-i foc sărac; 
și ninge, ninge, ninge; ca-ntr-un sfârșit de veac, 
natura-și dă solemnă agonicul răsuflet, 
și-atâta somn și moarte și-atâta alb e-n suflet, 
de parcă ninge-ntr-însul necontenit de-un veac.

De frig te-nghemi, și-o raclă îți pare-odaia toată; 
de prin hogeaguri fumul se-ncercuiește roată 
și ciori ca de funingeni așteapt-un hoit trântit; 
și gândurile pleacă în stol funinginit, 
ca ciorile ce, negre, dau peste-ntinderi roată.

Din Periodice

La inceputul paginii


         De vrei...

De vrei să-ți deie poame, să-l cultivi;
Dă-i azotați pământului și fosfor.
Seraiul nu-i apururi lângă Bosfor;
În țărna seacă nu-nfloresc olivi.

Pământul sec - ca ftizicul de sânge -
Apropie-l de tine - ca pe-un om,
Și dă-i fluidul sevei policrom
Să circule prin vinele-i natânge.

Iar când bătut de arșiță, va germe
Din solul greu și amplu fecundat,
Un trunchi zglobiu de plantă pe-nvărat,
Îl curăță de pleavă și de vierme.

Mereu să crească seva-n trupul ei,
Ca apele captate-n apeducte.
S-atârne-n vară coaptele producte
Cum greu atârnă sânii la femei.

1916, Din manuscrise

La inceputul paginii


         Covoare din pereți...

	Covoare din pereți,
cu vânători pe ele, copoi agili, vreun taur 
și fildeși de mistreți;
Un soare roș prin geamuri prefiră praf de aur.

	Covoare din pereți,
maro, albastre, roze, ascund ca-n niște drame,
un șir întreg de vieți;
tablouri anonime plângând burgheze rame.

	Covoare din pereți,
o, nopțile cu friguri, cu spasme, vu ftizie,
cu demoni roși și creți;
balauri mari de stofă și spaimă de hârtie.

Covoare din pereți,
va scotoci Americi, imagini, intrigi, drame,
în vremi, vreun cântăreț;
și voi n-o să-i spuneți

nici drama ce m-agită, și-o să-l lăsați s-aclame
(cum mă lăsați pe mine) – imagini, câni, drumeți,
și crierii cocli-vor a cărților arame
de glorii rare, beți – 
	Covoare din pereți!...

1917, Din manuscrise

Texte culese din B. Fundoianu, „Priveliști - și inedite -”,
Editura Cartea Românească, București, 1974
La inceputul paginii