Poetul săptămânii Poeți români Poeți străini De la voi Media Despre noi


Poezii de dragoste
Poezii pentru copii
Poezii crestine
Poezii despre mama
Poezii de primavara


Puteți primi o poezie pe săptămână prin
Consultanta IT
Marius Apetrei


Petru Creția (1927 - 1997)

Exercițiu metric
Incongruență
Tu dulce-neagră
Este mereu la fel
Zidul
Judecata
Trecutul
Despre lucruri și zei
Cântec în stil naiv despre ființă și părere
Bat vânturi mari



         Exercițiu metric

Negri vulturi orbi ocolesc prin vreme, 
Albe rugi se izbesc de ceruri, 
Vârste vechi se întorc și stau 
Otrăvite-n lume.

Ochii vechi au uitat durerea, 
Timpii noi se opresc în maluri, 
Greu se întorc spre izvor 
Pierdutele ape.

Oarbe rugi se izbesc de arme, 
Nu mai știm dacă timpul trece, 
Greu învinge gândul cel drept 
Nelegiuirea.

Negru stă între pulberi timpul, 
Greu te speli de noroiul lumii,
Rupte lănci zăbovesc în carnea
Neizbăvirii.

Neamuri vechi putrezesc în umbră
Greu răbdând umilința rece,
Fără saț sug din vlaga lumii
Viermii puterii.

Vino timp să deschizi în ziduri
Mândre porți înspre legi necalpe,
Drepte ruguri să aprinzi în seara
Dreptei osânde.

La inceputul paginii


         Incongruență

Așa se-ntâmplă printre întâlniri și ani,
Să fii mult prea adesea căutat și chiar cumva găsit
Acolo unde nici nu ești și nici nu ai cum fi.
Și să-ți rămână necăutată și dinainte pierdută
Ființa dreaptă,
Însemnarea ei,
Belșugul ei însingurat și nemințit.

Dar dragostea de soartă e o patimă mai mare 
Decât orice pătimire, 
Decât orice soartă.

La inceputul paginii


         Tu dulce-neagră

Tu dulce-neagră, furios amară
Esență
Care bântui arborii și gândul,
Făcând și desfăcând gânduri și lumi,
Iluminând pe dinlăuntru pătimirea
Și sfâșiind fragila rezistență
A clipelor chemate să se ducă
Și să urce
În alt timp.
Ție, trecere și stavilă, ar trebui să-ți dăm
Un nume
Pe care iadul ființei să nu-1 știe.

La inceputul paginii


         Este mereu la fel

Este mereu la fel în clipă și în veac,
Este mereu ca într-un vis fără să fie niciodată vis.
Stăm lângă țărm, la începutul serii,
Cu fața către larg.
Iar valurile vin spre noi, fără priviri, amare și străine,
Spre noi care privim, uitați,
Vin fără de odihnă, rânduri după rânduri, reci,
Urlând sub cerul fix.
Se năpustesc nestăvilit spre noi
Din largul cenușiu și înspumat al mării fără orizont,
Însă mereu, ca într-un vis fără sfârșit,
Nu ne ajung.
De parcă lumea noastră nu ar fi a lor
Și nu am face parte din același timp,
Într-o hotărnicire fără de hotar,
Într-o nețărmurire scrisă pe un țărm,
În coprezența unor crâncene absențe.
Iar lacrimile noastre, drepți pe țărm și nemișcați sub cer,
Nu au soroc.

La inceputul paginii


         Zidul

Ne-am dus singuri, cu piciorul, cu corăbii,
Am trimis soli și iscoade,
Am făcut tot ce-am putut:
Pretutindeni, la capăt, era un zid
Înalt.
De fapt știam dinainte, dintotdeauna de el,
Dar oare robii nu știau, fugind, că vor fi prinși?
Iar noi, nerobi fiind, știam ceva mai mult,
Știam de ce e zidul și de când și până când,
Dar nu de asta ne păsa,
Căci cine poate oare îngrădi lucrarea minții?
Și-am hotărât atunci
Să facem tot ce poate fi făcut
Între acele ziduri mari
Ale acestei îngrădiri care se află
Totodată ilegitimă și necesară,
Mai trainică și mai precară decât noi,
Zidul înalt.
Și astfel am dat curs
Unei anume forme de viață,
Dând zidului acesta acest sens:
Că îngrădește, după drepte legi,
Ceva ce este liber prin esența sa,
Ceva din care însuși zidul e făcut.
Și, trecător fiind lucrul acela,
Este mai trainic decât vremea sa
Și, în puterea sorții, august.

La inceputul paginii


         Judecata

Prin constituția lumii
Tuturor, dar tuturor ne revine
Dreptul de a nu fi mai mult
Decât suntem,
Decât ce s-a întâmplat și se întâmplă să fim
Între marginile nealegerii noastre.
Dreptul ca, judecați de puteri,
Să fim în sfârșit absolviți,
Legitimați, îngăduiți, eliberați,
Trecuți, așa cum se întâmplă să fim,
În tagma drepților și a celor curați,
Admiși în comunitatea finală și unanimă
A drepților și a celor curați,
Amnistiați în însuși numele necruțător al legii,
Spălați de rele și patimi,
De vrerile noastre stângace, pierdute,
Înălțați din toate câte întâmplător vom fi fost
Și neîntâmplător rămânem,
Îmbrăcați în straie regești,
Spălați pe picioare de pontifii negri ai soartei
Și mai ales, mai presus, mai cu strâmbă dreptate
Iubiți infinit.

La inceputul paginii


         Trecutul

Prea multă culoare, muzică de fond, parfum
În ce numim trecut,
Prea mult pitoresc și tânguire,
O dulce milă de sine,
Un iz tandru
Care vrea să umple lumea.
Prea mult conținut al sinelui și prea puțină formă a sa.

Mai aspră, mai curată fie căutarea, dobândirea și pierderea lui,
Nimic nu rămână din puterea clipelor, 
Din pulsiunea lor violentă și amorfă 
Decât adevărul lor.
Nu tot ce se află în clipă se află și în timp, 
Nu tot ce trece rămâne în timpul mare
Ale cărui linii pure fără de amăgire și greș 
Străbat clipele și sinele și timpul.

La inceputul paginii


         Despre lucruri și zei

Întuneric, tăcere și pură uitare
Se află în miezul oricărui lucru,
În adîncul și în esența fiecărui lucru,
În adâncul soarelui și al lunii,
În adâncul pământului vechi și al mării vechi,
În adâncul oricărei forme, realități, întruchipări și puteri
Revelate sau irelevate,
În adâncul gândului și al părerii,
În adâncul inimii și în adâncul ochilor lumii.
Și datorită lor lumea e plină de zei zâmbitori 
Și iar sunt vii himerele zăcute în pământul vechi, 
Chiar dacă, orice am spune și orice am fi, 
Moartea ne spune nu,
Mușcând ca o lupoaică din propria ei umbră 
Și din noi.

La inceputul paginii


         Cântec în stil naiv despre ființă și părere

Nimic nu are în sine puterea
De a fi mai mult decât este
Atuncea când este, în forma-i deplină,
Tot ce poate fi.

Aproape tot ce trăiește încearcă
Să fie cumva altfel decât este
În golul amar dintre tot ce ar vrea
Și nu poate fi.

În vorbe e răul, în gesturi deșarte,
În tot ce pare a fi și nu este,
În biata minciună jucată în lume
Crezându-se-a fi.

Vrem să părem și să fim mai adânci decât suntem, 
Mai puternici, mai mari și mai buni decât este 
Dat firii noastre și slavei, mai grei de iubire
Decât știm a fi.

Dar toate acestea fac parte din lume, 
Iar hula nemilei un greu păcat este 
Al oricărui gând care judecă lumea
Cum nu poate fi.

Căci mulți muritori trăiesc din puterea 
De-a trăi în părere și de-a crede că este 
În ele, sub lună, mai mult decât poate
Într-adevăr fi.

Coboare îndurare 
În lumea pieirii 
Peste veacul făpturii, 
Peste tot ce este
Greul de a fi.

La inceputul paginii


         Bat vânturi mari

Bat vânturi mari
Peste întinderi mari
Și după-o vreme ostenesc în noi
Din pricină că unele stele nu-și țin cuvântul.

Și, ostenite, se prefac în ape ușoare
Ce cad ca niște fără soartă ploi peste pământul
Așternut în adâncul din noi.

Însă deasupră-ne, mereu neostenit, 
Trece etern și tăcut prin zenit, 
Peste lumi, cuvântul și vântul 
Pe care stelele drepte nu l-au mințit.

Și asemenea lucruri au loc
Între zone și sfere,
Între pământuri, obscure astre și vânturi,
Iar jur împrejur, lipsit de durere,
Al mării aspru e cântul.

La inceputul paginii